,,Problema e că nimeni nu are nevoie acum de specialiști autentici sau oameni integri. Ar deranja sistemul de relații și de corupție”. Avem nevoie de nonvalori care creează idioți, nebuni, jigodii, criminali. Interlopi, prosti etc.

Există momente în viața unei societăți în care devine necesar să spui, cu o anumită rigoare, nu doar ceea ce gândești, ci și din ce sistem de valori gândești.

Trăim într-un timp în care falsul pătrunde cu o ușurință îngrijorătoare în spațiul autenticului, în care incultura își poate construi, uneori, pretenții cu aparență de erudiție, în care superficialitatea aspiră la locurile din față, iar lipsa de scrupule ajunge să pretindă dreptul de a stabili regulile. Nu este însă suficient să constatăm această inversare a criteriilor. Ea ne obligă la o întrebare mai profundă: cine suntem, fiecare dintre noi, ce valori ne animă, ce credințe ne structurează și, mai ales, în raport cu ce anume alegem să măsurăm adevărul?

Într-un asemenea context, exprimarea propriilor principii și opinii nu ar trebui confundată cu nevoia de afirmare personală. Dimpotrivă, poate fi o formă de responsabilitate civică. Pentru că, înainte de a ne întreba ce fel de societate vrem să construim, ar trebui să avem suficientă luciditate pentru a spune ce anume considerăm demn de apărat în noi înșine și în comunitatea căreia îi aparținem.

Articolul nu își propune, așadar, să fie o declarație politică și nici o demonstrație de originalitate. Este o încercare de a formula, într-o manieră cât mai limpede și neideologizată, câteva principii pe care le consider esențiale pentru înțelegerea libertății, democrației și suveranității în lumea contemporană.

Într-o epocă în care concepte fundamentale ale vieții publice sunt frecvent relativizate, reinterpretate sau reduse la simple instrumente de discurs, cred că este necesară întoarcerea la întrebarea fundamentală: care sunt valorile pe care o societate trebuie să le considere nenegociabile pentru a-și păstra libertatea și demnitatea? Cele ce urmează reprezintă, prin urmare, nu atât o revendicare, cât o asumare. Un exercițiu de reflecție asupra raportului dintre individ, comunitate, putere.

Cred că libertatea nu este un slogan politic

Ci o responsabilitate colectivă care trebuie apărată permanent împotriva oricărei forme de concentrare a puterii, indiferent dacă aceasta se manifestă statal, economic, tehnocratic sau cultural.

Cred că democrația nu poate supraviețui fără comunități capabile să își păstreze autonomia decizională și fără cetățeni dispuși să participe conștient la viața publică. O democrație în care decizia este transferată integral unor mecanisme impersonale riscă să devină o formă procedurală lipsită de substanță civică.

Cred că suveranitatea nu este o relicvă istorică și nici un instrument de izolare, ci fundamentul responsabilității democratice. Fără capacitatea reală a comunităților de a decide asupra propriului destin, libertatea colectivă devine o formulă declarativă, lipsită de conținut real.

Cred că modernitatea nu trebuie confundată cu uniformizarea și că progresul autentic presupune dialog între identități culturale distincte, nu anularea lor. Diversitatea nu poate exista în absența libertății comunităților de a-și păstra rădăcinile istorice, spirituale și culturale.

Cred că reflecția critică este o datorie civică, nu o deviere ideologică. Orice sistem care se revendică democratic trebuie să accepte interogarea propriilor mecanisme de funcționare și recunoașterea limitelor propriei puteri. Cred că tehnocrația poate administra societăți, dar nu poate înlocui deliberarea democratică și nici nu poate substitui responsabilitatea morală a comunităților.

Cred că libertatea individuală și libertatea colectivă sunt inseparabile și că demnitatea umană nu poate fi apărată în absența autonomiei politice, culturale și intelectuale.

Cred că viitorul nu este un dat inevitabil, ci o realitate care poate fi modelată conștient, în acord cu valorile care definesc identitatea și memoria istorică a unei comunități.

Această declarație nu este un program politic și nu revendică adevăruri absolute. Ea exprimă convingerea că libertatea rămâne cea mai fragilă și, în același timp, cea mai prețioasă creație a civilizației umane, iar apărarea ei reprezintă o responsabilitate care nu poate fi delegată.

Toți bezmeticii care ne conduc astăzi, Bruxellesul și nu numai, sunt școliți în școlile progresiștilor despre cum să distrugă suflete și națiuni, religii etc. Clubul de la Roma, Forumul Economic Internațional, Consiliul pentru Relații Externe și multe astfel de organizații sunt numite grupuri de reflecție neguvernamentale, însă ele sunt în fapt școli în care sunt instruite și testate noile cadre ce vor fi numite în posturi importante și bănoase: președinte, prim-ministru, cancelar, secretar general al NATO, deputat, senator ș.a.m.d. Toate cadrele care au fost la aceste școli sunt puse să semneze contracte prin care se obligă să implementeze agenda diabolică a stăpânilor lumii.

Cadrelor care au trecut testele cu brio li se oferă funcții importante și bănoase în stat sau în organizații internaționale. Cei care nu au absolvit sau nu au trecut testele sunt puși să semneze acel contract după care sunt infiltrați în posturi mai puțin importante, dar tot la fel de bănoase. Klaus Schwab, președintele executiv al Forumului Economic Internațional, a declarat că aproape toate guvernele lumii au fost infiltrate în proporție de 50% cu agenții săi care au urmat școala de cadre. Mulți politicieni au recunoscut faptul că după ce au terminat școala de cadre au semnat un contract prin care s-au obligat să implementeze agenda globalistă. Un secol prost, spune scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchita în articolul său.

,,Secolul prostiei”

Cu mulți ani în urmă am găsit un nume pentru timpul în care trăim: Secolul prostiei. La început, poate că formularea părea doar o metaforă amară, o exagerare născută din dezamăgire, din oboseala de a privi în jur și de a constata cum lumea se îndepărtează, încet și aproape imperceptibil, de ceea ce cândva numeam rațiune, educație, decență și responsabilitate. Astăzi însă, privind retrospectiv și privind mai ales înainte, mă tem că acel nume nu mai este doar o metaforă. A devenit o constatare. Trăim într-un secol în care omul dispune de o putere asupra lumii pe care nicio generație dinaintea lui nu a avut-o. Poate comunica instantaneu cu celălalt capăt al planetei, poate modifica materia, poate prelungi vieți, poate construi mașini capabile să gândească, poate aduna într-o clipă cantități uriașe de informație. Și, cu toate acestea, pare să fi uitat să răspundă la întrebarea fundamentală: ce face cu toată această putere?

Aceasta este poate tragedia timpului nostru: progresul tehnologic a alergat mult mai repede decât progresul moral. Am construit instrumente extraordinare, dar nu am devenit neapărat oameni mai buni. Am acumulat informație, dar nu am dobândit automat și înțelepciune. Avem acces la milioane de cărți, studii, arhive și opinii, dar tocmai în mijlocul acestei abundențe informaționale omul poate deveni mai ușor victima manipulării. Știm mai multe și înțelegem, uneori, mai puțin. Putem verifica aproape orice, dar preferăm adesea să credem ceea ce ne confirmă prejudecățile.

În acest paradox se ascunde una dintre marile absurdități ale epocii noastre. Niciodată omul nu a avut atâta informație și niciodată nu a fost atât de vulnerabil în fața minciunii. Internetul, care promitea să ușureze cunoașterea, a devenit și un imens teritoriu al confuziei. Rețelele care trebuiau să apropie oamenii au creat uneori triburi digitale în care fiecare își aude propriul ecou. Adevărul a ajuns să concureze cu spectacolul, argumentul cu indignarea, competența cu zgomotul, iar realitatea cu povestea cea mai bine ambalată.

Într-o asemenea lume prostia nu mai are nevoie să se ascundă. Dimpotrivă, ea poate deveni celebră. Poate deveni virală, poate aduna milioane de oameni, poate produce bani, poate influența alegeri, poate schimba destine și, în cele din urmă, poate ajunge chiar să dicteze direcția unei societăți. Nu mai este nevoie ca prostia să fie doar o slăbiciune individuală. Ea poate deveni fenomen colectiv, industrie, instrument politic și armă de manipulare. Iar când prostia devine colectivă, consecințele ei nu mai sunt comice. Devine periculoasă.

Când ignoranța începe să fie recompensată

O societate nu poate să supraviețuiască atunci când ignoranța începe să fie recompensată, când impostura este confundată cu competența, când agresivitatea este confundată cu forța, când cinismul este confundat cu inteligența, iar minciuna repetată suficient de mult începe să fie tratată drept adevăr.

Aici începe întunericul unei epoci. Nu prin dispariția bruscă a tuturor valorilor, ci prin eroziunea lor lentă. Puțin câte puțin, ceea ce ieri ni s-ar fi părut scandalos devine astăzi acceptabil. Ceea ce ieri era rușinos devine astăzi strategie. Ceea ce ieri ar fi dus la demisie devine astăzi motiv de mândrie.

Educația ar fi trebuit să fie antidotul acestei degradări. Educația ca formare a discernământului. Un om educat nu este neapărat cel care știe pe de rost cele mai multe lucruri, ci acela care poate deosebi adevărul de minciună, argumentul de manipulare, competența de impostură, libertatea de demagogie.

Din nefericire, educația a ajuns adesea să fie tratată ca o formalitate, ca o treaptă administrativă, nu ca fundament al unei civilizații. Iar atunci când educația slăbește, manipularea prosperă.

Un om care nu a fost învățat să gândească poate fi convins aproape de orice. I se poate spune că dușmanul este vecinul, că vina aparține mereu altcuiva, că adevărul nu contează, că dreptatea este relativă și că important este doar să câștige tabăra din care face parte. Așa se nasc fanatismele. Așa se pregătește terenul pentru cele mai grave greșeli politice.

Politica ar trebui să fie arta administrării responsabilității colective. În realitate, ea devine adesea arta manipulării emoțiilor colective. În loc să le ceară oamenilor responsabilitate și luciditate, liderii le oferă frică, furie și promisiuni. Omului speriat i se poate vinde aproape orice. Omului needucat i se poate oferi aproape orice explicație.

Există, desigur, și o responsabilitate individuală. Nu putem pune întreaga vină pe politicieni, pe mass-media, pe algoritmi sau pe instituții. Fiecare om are obligația de a-și păstra mintea trează. De a verifica. De a se îndoi. De a nu transforma propria ignoranță într-o certitudine.

De aceea, ceea ce numesc „Secolul prostiei” nu este o condamnare a oamenilor în ansamblul lor. Există în continuare oameni extraordinari, cercetători, scriitori, filosofi, medici, profesori, artiști,  ingineri și cetățeni obișnuiți care încearcă să păstreze în picioare ceea ce este valoros. Există încă bunătate, solidaritate, curaj și inteligență. Există oameni care refuză să participe la degradare. Dar problema este că o civilizație nu este judecată doar după cei mai buni oameni ai ei. Este judecată și după felul în care își gestionează slăbiciunile. Iar slăbiciunile noastre au devenit uriașe.

Am acumulat o putere tehnologică aproape fără precedent, dar încă nu știm să gestionăm suficient de bine instinctele primitive care ne-au însoțit de mii de ani: lăcomia, frica, ura, setea de putere, dorința de dominare.

Un om inteligent, dar lipsit de moralitate, poate fi mai periculos decât un ignorant. Iar o societate foarte sofisticată tehnologic, dar foarte săracă moral, poate deveni o lume capabilă să-și producă singură propria distrugere. De aici vine sentimentul meu că omenirea poate ajunge, la un moment dat, la un fel de implozie. Nu neapărat o explozie spectaculoasă, nu neapărat sfârșitul cinematografic pe care ni-l prezintă filmele, ci o prăbușire lentă a încrederii, a instituțiilor, a solidarității și a criteriilor prin care distingem binele de rău.

Când competența este batjocorită

Impostura înflorește. Și când puterea ajunge în mâinile unor oameni lipsiți de responsabilitate, întreaga lume poate deveni victima ambițiilor lor. Uneori, privind această lume, ajung chiar la gândul absurd că poate doar un meteorit ar mai putea schimba ceva. Este, evident, o imagine metaforică și amară: dorința imposibilă de a apărea o forță din afara sistemului care să oprească pentru o clipă nebunia oamenilor. Pentru că uneori ai impresia că oamenii nu mai pot opri singuri mecanismul pe care l-au pus în mișcare. Dar poate că nu avem nevoie de un meteorit. Poate avem nevoie de o revenire la ceea ce am abandonat. La carte. La educație. La gândire critică.

Civilizația se salvează prin oameni care încă mai pot gândi. Prin profesori care încă mai cred în educație. Prin părinți care își învață copiii să pună întrebări. Prin scriitori care refuză să mintă pentru a fi populari. Prin filosofi care continuă să întrebe ce este binele. Prin oameni de știință care apără adevărul chiar atunci când adevărul este incomod. Prin cetățeni care nu acceptă ca impostura să devină normalitate.

Poate că acesta este rolul intelectualului într-o epocă pe care o numim „proastă”: să păstreze aprinsă o lumină atunci când majoritatea începe să creadă că întunericul este normal.

Pentru că, atâta timp cât mai există oameni care citesc, gândesc, întreabă, se îndoiesc, iubesc adevărul și refuză să transforme ura în principiu de viață, povestea nu este încheiată.

Iar dacă va exista un secol al XXII-lea, poate că el nu va fi simpla continuare a acestei moșteniri a prostiei, a imposturii și a rătăcirii morale. Poate va veni momentul în care o nouă generație va înțelege, înainte de a fi prea târziu, că adevăratul progres înseamnă puterea de a transforma lumea, alături de înțelepciunea de a o păstra și de a o proteja. Poate că atunci omul va înțelege, în sfârșit, că inteligența lipsită de conștiință nu înseamnă progres. Înseamnă începutul.

Hegemonia militară în această lume a Satanelor Unite va sucomba rapid și ea pentru că o Americă învinsă într-un conflict militar în Europa va face ca și țările controlate de USA în lumea larga să iasă de sub tutela ei militară și financiară, dolarul devalorizându-se datorită investițiilor în războaie, investiții care nu vor mai putea fi recuperate niciodată. Totul astăzi este un haos.

Al dumneavoastră același

 Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală