Nu-mi pasă absolut deloc pe cine deranjează asta, dar îmi susțin punctul de vedere. Războiul bate la ușă, mai devreme sau mai târziu! Voi, cei din Guvern!! Sunteți niște lași! Ați ridicat costul vieții atât de mult, încât ambii părinți sunt mereu la muncă în loc să petreacă timp cu copiii lor (părinții singuri nu au nicio șansă). L-ați eliminat pe Dumnezeu din școli. Părinților li s-a spus: „Nu, nu aveți voie să vă disciplinați copiii”. Ei bine, acum majoritatea acelor copii sunt obraznici și scăpați de sub control. Veți culege ceea ce ați semănat! Am luat o întreagă generație și am transformat-o într-o gașcă de copii răsfățați, egoiști și plini de pretenții, care nu au niciun respect față de oameni, proprietate sau autoritate! Considerați că oamenii cu boli terminale –  unii mai având doar câteva luni de trăit – sunt apți de muncă!!! Îi lăsați pe veteranii noștri de război fără adăpost și flămânzi, dar oferiți milioane sub formă de ajutoare externe!!! În schimb, refuzați să oferiți gratuit materiale necesare diabeticilor pentru a supraviețui. Faceți eforturi disperate să fiți „corecți politic”, prea speriați să spuneți „ajunge!”, de teamă să nu supărați pe cineva. Ați ridicat vârsta de pensionare, astfel încât oamenii sunt obligați să muncească până cad la datorie. La 24 ani vechime primesc pensie 1281 lei. Aveți grijă de deținuți și le oferiți tot ce există (hrană, îngrijire medicală, educație, reprezentare juridică, bani, reabilitare), dar îi lăsați pe vârstnici – cei care și-au plătit datoria față de societate și față de familiile lor – să ajungă la sapă de lemn încercând să-și asigure îngrijirea, fie acasă, fie într-un azil… Lucrurile trebuie să se schimbe!

Viața fără creier 

Paradoxul minții e simplu. Conduc Romania ca pe societatea mea. (așa conduce Bolojan).

Ca să iei o decizie, trebuie să vezi scenariile. Omul deștept vede zece. Prostul vede două. De aceea prostul e mereu hotărât. Zece scenarii te fac să stai pe gânduri. Două scenarii te fac lider, formator de opinie și invitat la televiziune. Vă rog să hotărâți dumneavoastră cine este deșteptul și cine este prostul.

Omul deștept spune: „depinde”. Prostul spune: „e clar”. Publicul iubește claritatea. Mai ales când nu conține nicio idee.

Pe vremuri, lumea era condusă de deștepți. Era crud. Deștepții îi obligau pe proști să învețe, să citească, să gândească, să pună mâna pe carte. Proștilor le era greu. Îi durea capul.

Acum lumea e condusă de proști. E democratic. Proștii sunt mai mulți, iar matematica, spre deosebire de bunul simț, încă funcționează. Acum deștepții învață să vorbească pe înțelesul proștilor. Dacă prostul nu a înțeles ceva, e problema deșteptului. Dacă deșteptul nu a înțeles prostia, tot problema lui este. Înainte sufereau proștii. Acum suferă deștepții. Suferința totală a scăzut, pentru că deștepții se împuținează. Iată și prima reformă reușită.

Elita țării, oameni fără sex, fără umor și fără rușine, insistă pe forță, disciplină și război. Restul insistă pe minte, bun simț și pace. Primii sunt „poporul adevărat”. Ceilalți sunt „suspecți”. Poporul adevărat are biceps, păreri și o memorie istorică de trei zile. Restul are întrebări. Iar întrebările, în vremuri sănătoase la cap, sunt utile. În vremurile noastre sunt considerate provocări.

Elite intelectuale? Nu. Elite musculare. Oameni care se odihnesc pe tanc și moțăie în tranșee. Ei nu produc nimic, dar dau rating. Nu creează nimic, dar dau voturi. Nu construiesc nimic, dar dau de câștigat artiștilor de estradă, propagandiștilor și specialiștilor în urlet patriotic. Știu ce vor, deși nu știu cum se face. Vor ordine, dar nu știu să-și găsească șosetele. Vor război, dar nu știu să repare clanța. Vor glorie, dar le e greu să completeze un formular.

Forța lor e superioritatea numerică

La ei cantitatea chiar este calitate. Dacă sunt mulți, înseamnă că au dreptate. Dacă strigă tare, înseamnă că au argumente. Dacă bat cu pumnul în masă, înseamnă că masa trebuie să cedeze.

Au meritat victoria. Au muncit pentru ea toată viața. Au citit puțin, au înțeles și mai puțin, au întrebat niciodată. Au cultivat cu grijă prăbușirea inteligenței și au udat-o zilnic cu certitudine.

Iar deștepții? Deștepții gândesc, analizează, compară, cântăresc. Groaznic defect. Ei văd nuanțe. Nuanța este dușmanul omului hotărât. Deștepții gândesc adesea la fel, dar greutate nu au, forță nu au, voturi nu aduc, rating nu fac, medalii nu câștigă. La ce bun? Ce vor ei să spună și cui sunt interesanți, în afară de alți câțiva deștepți care, din nefericire, au citit același lucru?

Necesitatea gândirii a fost recunoscută încă înainte de era noastră. Astăzi a fost, în sfârșit, respinsă. Umanitatea a scăpat de acest organ incomod. Creierul era greu. Cere întreținere. Cere somn, cultură, logică, îndoială, răbdare. Multă birocrație interioară.

Fără creier e mai simplu

Când ești fără creier, oriunde mergi, el iese înainte. Lipsa lui se vede. Strălucește. Are personalitate. Fără creier te miști mai mult. Te duci și acolo, și dincolo. Nu știi unde trebuie să ajungi, deci ajungi peste tot. Ești mobil, sportiv, activ. Ai grijă de sănătatea ta, pentru că nimic nu te distrage de la corp. Picioare, umeri, brațe, mușchi tari. Carnețelul de notițe a devenit portofel. Biblioteca a devenit dressing. Gândirea critică a fost înlocuită cu abonament la sală.

Și ai înțeles. Nu, n-ai înțeles. Nu poți înțelege. Ai simțit. Iar astăzi simțirea ține loc de idee. Ai simțit ce trebuia simțit. Ai simțit țara. Ai simțit direcția. Ai simțit dușmanul. Ai simțit vibrația. Ai simțit banii.

Și ai descoperit adevărul epocii: nu există legătură între creier și bani. Dacă exista, profesorii veneau la școală cu șofer. Există legătură între mușchi și bani. Între tupeu și bani. Între scandal și bani. Între femei și bani, întotdeauna. Între parlament și lipsa de creier, legătura e confirmată statistic.

Ce mai rămâne acolo, în viața aia?

Se găsesc mereu oameni deștepți. Îți arată adresa pe hartă. Îți explică ce butoane să apeși ca să răspundă mama. Îți scriu discursul. Îți repară telefonul. Îți fac aplicația. Îți traduc contractul. Îți explică de ce nu trebuie să bagi furculița în priză. Doamne, oameni deștepți se găsesc. Sunt peste tot. Îi recunoști simplu: sunt obosiți și fără bani.

Pentru orice se găsesc oameni deștepți. Se găsesc chiar și oameni deștepți care să spună că nu mai există oameni deștepți. Și o spun corect, cu note de subsol.

Fără creier se trăiește nu doar mai ușor, ci și mai colectiv. Toți au fugit, ai fugit și tu. Toți au urlat, ai urlat și tu. Toți au aplaudat, ai aplaudat și tu. Nu trebuie să te chinui să afli ce vrea fiecare. Vii la adunare și ți se spune ce vor toți. După aceea vrei și tu același lucru. E comod. Libertatea obosește.

Turma organizează programul. Păcat doar de suflet. Fără creier, sufletul nu are unde se cuibări. Sufletul are nevoie de un loc. De o cameră interioară. De o masă, de o lampă, de o tăcere. Dacă înăuntru e doar ecou și ambiție, sufletul stă la ușă și așteaptă. Uneori pleacă. Nu poți fi cu suflet fără creier. Fără suflet și fără creier e ca fără ochi. Nu degeaba se spune că poți privi în ochi doar acolo unde există suflet. Când nu există creier, ochii sunt goi. Dar mari. Foarte mari. Frumoși chiar. Buni de copertă, de story, de poster electoral. Numai că te uiți la ochi, nu în ochi. Ca medicul.

Și mâinile sunt tâmpe, dacă nu există creier. Mâini care nu înțeleg. Mâini fără frază. Mâini fără gramatică. Mâini care ating ca și cum ar căuta într-un sac de cartofi. Femeia care ajunge în mâinile astea simte diferența. Mâini tâmpe, ca niște copite. Durere produc, tandrețe nu. De ce o strânge? Nu știe. Dar strânge. De ce apasă? Nu știe. Dar apasă. De ce cucerește ca un buldozer? Pentru că buldozerul nu a citit despre delicatețe.

Așa se face și se desface totul. Femeile cu creier merg spre creier. Creier lângă creier, umăr lângă umăr, privire lângă privire. Acolo începe cultura. Acolo începe casa. Acolo începe dragostea care nu confundă apropierea cu posesia. Și se formează cartiere. Mici, unde stau cei cu creier. Uriașe, unde stau cei cu umeri. Cei cu creier stau după un gard imens, construit de cei cu umeri. Gardul a fost ridicat ca să nu mai deranjeze lumea normală cu îndoielile lor, cu bicicletele, cu cărțile, cu muzica bună și cu limba pe care o numesc tot română, deși nu-i mai înțelege nimeni. Așa că permiteți-mi, în numele dumneavoastră și al tuturor celor prezenți, să felicit populația cu victoria deplină pe toate fronturile. De la ciroza morală în literatură și artă, până la eradicarea ultimului stat prieten. De la victoria mușchiului asupra minții, până la triumful obrazului asupra caracterului. Iar zămislirea marilor conflicte, ca orice zămislire, putea fi întreruptă în perioada sarcinii. Dar cine să se gândească la asta? Deștepții nu aveau voturi. Iar proștii aveau program de guvernare.

,,Mitul superiorității ardelene și eșecul elitei care trebuia să schimbe România”.

Am ales în mod deliberat un titlu inspirat din analiza semnată de jurnalistul Dan Andronic – „Mitul superiorității ardelenești și «complexul bucureșteanului». De unde vine provincialismul inversat al Capitalei”. (https://evz.ro/mitul-superioritatii-ardelenesti-complexul-bucuresteanului.html).

Nu pentru a o continua în aceeași cheie, ci pentru a împinge dezbaterea într-o direcție pe care, din motive lesne de înțeles, puțini au avut curajul să o abordeze.

Dan Andronic analizează rădăcinile istorice și culturale ale mitului superiorității ardelene. Eu propun o altă întrebare: ce s-a întâmplat atunci când acest mit a fost transformat într-un proiect politic? Ce rezultate a produs presupusa elită ardeleană după ce a ajuns să controleze unele dintre cele mai importante pârghii ale statului român?

Timp de peste treizeci de ani ni s-a repetat că soluțiile pentru România vin din Ardeal. S-a vorbit despre „Grupul de la Cluj”, despre „modelul Bihor”, despre „miracolul administrativ al Transilvaniei”, despre „Clujul – orașul de cinci stele”. În contrapondere, Bucureștiul era descris drept simbolul corupției, al fanariotismului și al degradării administrative.

Nu a fost doar o dezbatere intelectuală. A fost un discurs construit cu perseverență de cercuri politice, academice și mediatice interesate să legitimeze apariția unei noi elite regionale, prezentată drept alternativa morală și administrativă la establishmentul bucureștean.

După 1990, Clujul nu și-a propus doar să devină capitala economică și universitară a Transilvaniei. A încercat să devină furnizorul unei noi elite naționale. Proiectul avea însă o fisură: personajele propuse nu se validaseră  în societate prin nimic extraordinar. În jurul unor personaje precum Ioan Rus, Vasile Dâncu și alții s-a construit ceea ce presa a numit „Grupul de la Cluj”, o formulă care sugera existența unui centru de influență capabil să schimbe România.

În același timp, reprezentanți ai acestei generații au ajuns în cele mai importante poziții ale statului, șefia serviciilor secrete. Virgil Ardelean a controlat informațiile interne ale Ministerului de Interne. George Maior a condus SRI. Eduard Hellvig i-a succedat în aceeași funcție. Niciodată după 1989 oamenii proveniți din Transilvania nu au avut o reprezentare atât de puternică în structurile de putere ale statului român.

Părea momentul în care mitul urma să devină realitate.

Numai că realitatea a refuzat să confirme legenda.

România nu s-a schimbat fundamental

Statul nu a fost reformat. Administrația nu a devenit mai performantă. Nu a apărut un model nou de guvernare și nici o generație de lideri care să continue proiectul. Chiar și susținătorii acestui curent au admis că una dintre marile sale slăbiciuni a fost incapacitatea de a produce o succesiune politică și administrativă credibilă. Explicația este simplă și, tocmai de aceea, incomodă.

Succesul într-un centru regional nu înseamnă automat succes la București. Capitala nu funcționează după regulile Clujului, ale Oradiei sau ale Sibiului. Puterea centrală este infinit mai complexă, iar mecanismele ei nu pot fi cucerite doar cu prestigiul acumulat într-o regiune.

Mai mult, aproape toate figurile emblematice ale acestei generații au părăsit, pe rând, prim-planul. Ioan Rus s-a retras din politică. George Maior a încheiat mandatul la SRI și a fost trimis în diplomație. Eduard Hellvig a demisionat și s-a făcut nevăzut. Virgil Ardelean a dispărut din viața publică dar este ,,seful cu informațiile ‘pe langa Giriac,. Vasile Dâncu și-a văzut influența diminuată după mai multe episoade  controversate, inclusiv plecarea insuficient explicată de la Ministerul Apărării.

Testul decisiv a fost însă funcția de prim-ministru.

Victor Ciorbea, Emil Boc și Ilie Bolojan au ajuns, fiecare la vremea lui, în fruntea Guvernului. Toți au fost însoțiți de aceeași speranță: că vor demonstra superioritatea modelului administrativ ardelean. Dar guvernarea României nu este administrația unui oraș și nici managementul unei regiuni.

Fiecare dintre cei trei a descoperit că Bucureștiul este un mecanism infinit mai complicat decât imaginea pe care și-o construise din provincie. Mandatele lor au fost marcate de crize, compromisuri și uzură politică. Iar imaginea de lideri providențiali s-a estompat rapid.

De aici rezultă întrebarea pe care promotorii mitului superiorității ardelene au evitat-o ani la rând: dacă modelul era atât de performant, de ce nu a schimbat România atunci când a avut puterea să o facă? Poate pentru că mitul a fost mai puternic decât realitatea.

Poate pentru că o parte dintre liderii veniți din Transilvania au confundat prestigiul regional cu capacitatea de a reforma un stat. Iar odată ajunși la București au fost absorbiți de sistemul pe care promiseseră că îl vor schimba.

Aici cred că analiza lui Dan Andronic trebuie completată.

Mitul superiorității ardelene nu a fost doar un fenomen cultural. El a fost și un instrument de legitimare politică. A creat impresia că simpla proveniență din Transilvania reprezintă un certificat de competență, de eficiență și de moralitate. Mai există însă o temă, aproape absentă din spațiul public: rolul actorilor externi în formarea acestor elite regionale.

 De-a lungul ultimelor decenii

Transilvania a devenit un spațiu strategic de interes pentru diverse centre de influență occidentale și est-europene, care au investit în rețele academice, politice și civice cu vocație națională. Este o dezbatere care trebuie purtată cu argumente și documente, nu anulată cu lozinci. Concluzia este una simplă.

România nu a fost blocată de București și nici salvată de Transilvania. A fost blocată de iluzia că schimbarea poate veni dintr-o regiune și nu din competență. De credința că geografia poate ține loc de performanță și că apartenența regională este o garanție a bunei guvernări.

Nu există elite providențiale. Nu există regiuni predestinate să salveze România. Există doar oameni competenți și oameni incompetenți. Iar istoria ultimelor trei decenii arată că simplul fapt de a veni din Ardeal nu a fost suficient pentru a reforma statul român, A.Basarab.

Poate că a venit momentul să abandonăm definitiv această mitologie și să judecăm elitele după ceea ce au construit, nu după locul din care provin.

Domnule Bolojan, mergeți acasă la Oradea cu permisiunea ,,Grupului de la Cluj”.

Al dumneavoastră, același,

Prof Ing Ioan Romeo Mânzală