Israelul acoperă un teritoriu mai mic decât cel al statului New Jersey. În comparație cu suprafața lumii arabe, mărimea Israelului se poate exprima prin procentajul de 1 la 800. Statul Israel este o republică parlamentară, localizată în Orientul Mijlociu de-a lungul malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania în est, Egipt și Fâșia Gaza la sud-vest și conține caracteristici din punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică.

Conform cu legislația israeliană, capitala țării este din anul 1949 orașul Ierusalim, dar aproape toate celelalte țări nu o recunosc ca atare, întreținând misiuni diplomatice la Tel Aviv. Israelul este, de asemenea, cunoscut sub numele de Țara Sfântă, fiind sfântă pentru toate religiile avraamice, inclusiv creștinism, iudaism, islam și credința bahaistă. Înainte de Declarația de Independență a Israelului din 1948, întreaga regiune a fost cunoscută sub nume diferite, inclusiv: Țara Israelului, Siria de Sud, Siria Palestina, Regatul Ierusalimului, în antichitate – Iudaea.

Țara în care numărul copacilor a crescut de la an la an

Israelul a fost devotat protejării mediului încă de la începuturile sale, fiind singura națiune care a intrat în secolul 21 cu mai mulți copaci decât în ​​urmă cu 100 de ani și este singura țară din lume în care numărul copacilor crește de la an la an. Din 1900 au existat aproximativ 250.000.000 de copaci plantați în toată țara. Deoarece peisajul Israelului este deșert în proporție de 60%, țara s-a confruntat cu o penurie de apă. Pentru a combate acest lucru, în 2005, Israelul a construit prima sa instalație de desalinizare, care transformă apa oceanului în apă potabilă proaspătă. Israelul intenționează să producă anual 1,1 miliarde de metri cubi de apă desalinizată până în 2025. Cea mai aglomerată migrație de păsări trece prin Israel, 500 de milioane de păsări din 550 de specii zburând peste țară de două ori pe an. Valea Hula este o destinație populară în care călătorii vizitează pentru a vedea păsările în fiecare an. Se spune că Tel Aviv este cel mai prietenos oraș pentru câini, deoarece găzduiește 80.000 de câini și are mai mult de 60 de parcuri pentru câini. Raportul dintre câini și rezidenți este 1:17, ceea ce înseamnă că există un câine pentru fiecare rezident. Israelul are, de asemenea, cel mai mare cimitir pentru câini datând din cele mai vechi timpuri. În 2015, municipalitatea din Ierusalim a deschis un parc natural în mijlocul orașului numit Valea Gazelei, care are aproximativ 30 de gazele sălbatice și este gratuit pentru public.

Tel Aviv este cunoscută ca una dintre cele mai importante capitale vegane din lume. 8,8% dintre rezidenții din Tel Aviv sunt fie vegani, fie vegetarieni, ceea ce reprezintă un număr mare în comparație cu cele mai importante orașe occidentale. Orașul găzduiește, de asemenea, 40 de restaurante vegane, 44 vegetariene și 171 de restaurante „veg-friendly”.

Israelul – țara cu cele mai multe lucrări științifice

Israelul găzduiește 12 câștigători ai Premiului Nobel. Shmuel Yosef Agnon a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, Menachem Begin, Shimon Peres și Yitzhak Rabin au câștigat Premiul Nobel pentru Pace, Daniel Kahneman și Rober Aumann au câștigat Premiul Nobel pentru Economie, iar Aaron Ciechanover, Avram Hershko, Ada Yonath, Dan Shechtman, Michael Levitt, iar Arieh Warshel a câștigat Premiul Nobel pentru chimie.

Când vine vorba de producția anuală de lucrări științifice, Israelul este în fruntea listei țărilor, cu 109 lucrări la 10.000 de persoane. Israelul are una dintre cele mai mari rate de studii universitare pe cap de locuitor din lume. Țara a înregistrat 46% din populația sa care a terminat învățământul terțiar. Israelul este numărul doi în lume pentru publicarea cărților, dar este numărul unu când vine vorba de traducerea capodoperelor literare din limbi străine. Aproximativ 4.200 de cărți noi sunt publicate în fiecare an în Israel. Israelul are cele mai multe muzee din lume pe cap de locuitor și e constant în top 10 ţări cu cetăţeni care deţin o diplomă universitară.

 O problemă veche: situația din Palestina

Demontarea argumentul istoric: “Israel- Pământul de origine și de drept al poporului evreu”.

De aproape 75 de ani, de la fondarea Israelului și până în prezent, asistăm la o serie de dezbateri interminabile privind statutul Palestinei. Din păcate, aceste dezbateri sunt dublate de sutele de mii de morți (de ambele părți) și refugiați palestinieni ce dau o altă greutate, dureroasă, subiectului. În dezbaterile de acest tip se ajunge la un moment dat, fără putință de a le ocoli, la două argumente: argumentul istoric și argumentul teologic. Nu discutăm acum argumentul teologic. Ne interesează cel istoric. La ce mă refer de fapt? Sunt mulți prieteni și iubitori ai Israelului care susțin că acel teritoriu a fost țara evreilor din vechime, că acolo era regatul lor, că avem dovezi arheologice, că au fost alungați de acolo și că e normal să se întoarcă să-și refacă țara, că ar fi dreptul lor etc. E vorba de problema “dreptului istoric” sau a „primului venit”. Despre asta e vorba în mintea lor, căci acesta e și argumentul: evreii au fost primii și au fost o perioadă lungă. Ca istoric, vreau să atrag atenția asupra faptului că acest argument nu doar că este șubred, dar e și periculos.

Ideea unei reîntoarceri „pe pământul mamă” este o utopie periculoasă. Din cauza acesteia au pornit multe războaie, iar în urma lor au rezultat diverse construcții statale și politice artificiale ce revendicau o fictivă descendență și o origine veche. Nu te poți baza pe niște mituri arhaice privind „locurile natale” pentru a crea un stat modern. Israelul este cel mai relevant caz de acest tip. Vom vedea de ce.

Izvorul, documentul sau sursa fundamentală ce atestă prezența, vechimea și istoria poporului evreu în Țara Sfântă este Biblia, mai precis Vechiul Testament (Tanakh). Biblia atestă însă, ca document istoric, contrar așteptărilor și argumentelor unora care nu au citit-o sau poate au citit-o trunchiat, că poporul evreu a fost un popor STRĂIN. Cel mai vechi strămoș al lor, Profetul Avraam, provenea din Ur, sudul Mesopotamiei (Facerea 15:7). El s-a stabilit în Canaan (Palestina) ca STRĂIN, într-o regiune deja locuită de alte popoare, între care filistenii, cananeenii sau ferezii (Facerea 12:5; 13:7; 21:34).  Chiar el, Avraam, le-a spus fiilor lui Het că este STRĂIN în Canaan (Facerea 23:2-6). La momentul în care Avraam și familia sa s-au așezat acolo, acele popoare locuiau de mult regiunea și erau organizate în mici regate, ca cel al lui Abimelec, regele filistean la care s-a dus Isaac, fiul lui Avraam, în Gherara din cauza foametei (Facerea 26:1). După o altă perioadă de foamete, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam, Iacov, zis și Israel, a plecat cu fii săi în Egipt și au rămas acolo, iar urmașii lor au locuit în Egipt mai mult de 400 de ani, până la începutul misiunii lui Moise. Când au ieșit din Egipt conduși de Moise, Canaanul e deja numit „Pământul Filistenilor” (Ieșirea 13:17), popor ce trăia acolo înainte de Avraam (Facerea 21:34). Într-un alt verset e numit „Țara Filistenilor” (Sofonie 2:5).

 În vremea lui Moise

Și până la moartea sa, israeliții au rătăcit 40 de ani în pustiu pentru păcatele lor și nu au intrat în Canaan. Cel ce i-a condus în „Țara Filistenilor” a fost Iosua, ucenicul lui Moise. În vremea sa, Biblia consemnează faptul că existau cinci căpetenii sau regi ai filistenilor în Gaza, Așdod, Ascalon, Gat și Ecron (Iosua 13:3), dar și alte popoare ca heteii, ferezeii, amoreii, ghergheseii sau iebuseii (Facerea 15:20-21). Popoarele erau acolo de dinainte să se nască Isaac și Iacov (Israel), strămoșii israeliților. Atunci s-a produs instalarea violentă a fiilor lui Israel – deci prin invazie și forță –  în perioada 1200-1000 î.Hr, conform majorității istoricilor. Sub comanda lui Iosua.

Ierusalimul, marele oraș sfânt se numea inițial Iebus și a fost construit de poporul cananeean al iebuseilor (Judecător 19:10). Regele David este cel care a cucerit Ierusalimul de la iebusei și l-a dat evreilor (II Regi\IISamuel 5:6-10). Deci și Ierusalimul era mai vechi decât instalarea evreilor în Canaan. Ierusalimul nu a fost construit de evrei și nu este la origine un oraș evreiesc/israelit.

 Regatul Israel

Constituit sub domnia lui Saul, David și Solomon, marele regat a existat pentru o perioadă de mai puțin de 100 de ani, apoi s-a destrămat în alte două regate: Israel, regatul nordic, cucerit în 722 î.Hr de către asirieni și Iuda, regatul sudic, cucerit în 587 î.Hr de către babilonieni. A urmat apoi perioada exilului și a robiei din Babilon, vreme de circa 40 de ani, iar apoi evreii s-au întors, sprijiniți de perși. Au continuat să trăiască acolo, în Palestina (cum era deja numită în sursele greco-romane), până în jurul anului 140 d.Hr, când în contextul răscoalei lui Simon Bar Kohba, romanii ar fi decis să-i împrăștie și să-i alunge de pe acele meleaguri. Din secolul al VII-lea d.Hr s-au instalat masiv arabii în această regiune și au continuat să trăiască aici, fără întrerupere, până în prezent (în ciuda unor administrații străine sub care s-au aflat ca cea otomană sau britanică). Care sunt concluziile scurtei analize ce ar trebui să ne atragă atenția?

1. Evreii NU au fost primii locuitori ai Palestinei/Canaanului/Țării Sfinte.

2. Perioada instalării și șederii lor a avut numeroase etape cu întreruperi.
3. Dacă ar fi să facem un calcul, atunci din vremea lui Iosua până în anul 140 d.Hr, ar fi circa 1400 de ani, cu generozitate. De peste 1400 de ani se află și arabii în Palestina. Atunci de ce ar avea evreii un „drept istoric” și arabii nu?

Și unii și alții

Au locuit constant sau cu mici întreruperi pe acel teritoriu, în masă, o perioadă aproximativ egală de timp și nu au fost primii nici unii, nici alții. Asta ne spune istoria. Dar dacă ar fi să fim și mai conciși, am observa faptul că războinicii arabi veniți în secolul al VII-lea nu a făcut decât să-i arabizeze pe autohtonii neevrei ce locuiau acolo din vremuri vechi, sub stăpânire romană. Așa se explică și existența unei importante comunități creștine printre arabii palestinieni, căci după izgonirea evreilor de către romani, Palestina nu a rămas pustie până la venirea arabilor, ci acolo au locuit urmașii vechilor cananeeni creștinați ce au fost arabizați și islamizați. Sigur, unii vor spune că nu poate fi dovedită cert continuitatea, dar cea a evreilor de secol II d.Hr cu cea a israelienilor moderni poate fi dovedită? Evident că nu. „Continuitatea evreilor” s-a păstrat atât de „bine” încât nici nu mai știau limba ebraică! Ebraica este o limbă reinventată la finalul secolului al XIX-lea! Dintr-o dată, începând cu secolul al XIX-lea, mase de oameni, necunoscători de ebraică, a căror origine reală este extrem de disputată printre istorici (vezi teoria khazarilor) au plecat din Europa și s-au îndreptat spre Palestina, revendicând un pământ pe care arabii l-au locuit neîntrerupt, generații și generații, vreme de aproape 15 secole! Asta ne spune istoria, iar cei ce susțin fără discernământ anumite teorii fanteziste ale politicienilor și ideologilor din Israel privind „întoarcerea în țara lor” ar trebui să reflecteze mai bine asupra trecutului și asupra realității – Israel este doar un proiect colonial modern. Dar în numărul viitor vom vedea despre Palestina, Hamas, Relațiile dintre România și Palestina.

Al dumneavoastră același

Prof Ioan Romeo Mânzală

1. Datele din acest articol au apărut în diferite publicații interne și internaționale, internet, cărți etc. Mulțumesc celor care au publicat aceste date.