Avem o generație care știe tot. Știe ce e depresia, ce e anxietatea, ce e burnout-ul, epuizarea, trauma, frica, stresul. Știe denumirile, explicațiile, mecanismele, știe de ce doare și știe chiar și de unde vine durerea. Știe să vorbească frumos despre suferință, dar nu mai știe să o ducă. Nu mai știe să spună „mi-e greu”, nu mai știe să spună „nu mai pot”, nu mai știe să bată la o ușă și să ceară ajutor. A învățat să pară puternică, să zâmbească, să se adune din bucăți, dar s-a dezvățat să se lase ținută în brațe, de oameni sau de Dumnezeu.

Știm să vorbim despre Dumnezeu, dar nu mai vorbim cu Dumnezeu. Știm să analizăm durerea, dar nu mai îngenunchem în ea. Știm să explicăm tot, dar nu mai lăsăm nimic în mâna Lui. Am ajuns o generație care se tratează singură, se consolează singură, se încurajează singură, se apără singură și, în cele din urmă, se rupe singură. Pentru că ni s-a spus că a cere ajutor e slăbiciune, că a plânge e rușine, că a te ruga e demodat, că a spune „Doamne, nu mai pot” e semn că ai pierdut lupta.

Și totuși, n-a fost niciodată omul mai informat ca acum și niciodată mai singur. N-a fost niciodată omul mai conectat la lume și mai rupt de sufletul lui. Poate pentru că vindecarea nu începe cu mai multă cunoaștere, ci cu mai multă smerenie. Cu recunoașterea că nu le putem duce pe toate singuri, că nu suntem făcuți să fim autosuficienți, că nu e rușine să cazi în genunchi, ci e pierdere să nu te mai ridici deloc.

Poate adevărata putere nu e să reziști mereu, ci să recunoști când nu mai poți. Poate adevărata credință nu e să explici tot, ci să spui, simplu, cu inima frântă: „Doamne, ajută-mă.” Pentru că nu ne pierdem atunci când nu mai știm, ci atunci când credem că știm tot și nu mai avem nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.”

Se simte în aer o schimbare subtilă

Ca o briză rece într-o zi toridă, oamenii încep să își deschidă ochii și să respire altfel. Nu mai este doar zgomotul vieții moderne, ci un murmur colectiv: amintirile copilăriei, ale simplității de acum 20–30 de ani, revin ca frunze purtate de vânt. Normalitatea pierdută, râsul fără griji, timpul care curgea încet și clar – toate acestea devin puncte de ancoră în sufletul celor care nu mai vor să fie prinși în labirintul nesfârșit al sistemelor.

Școlile, odinioară temple ale cunoașterii, apar acum goale de înțelepciune practică. Ele oferă diplome, dar nu oferă viață. Taxele cresc ca o ploaie rece, fără să întrebi de ce, iar pensiile par promisiuni amânate: bătrânețea vine, dar cu ea doar umbra unui trai restrâns. Și totuși, în mijlocul acestui peisaj rigid, apare briza: un sentiment de libertate, de trezire, de conștientizare.

Structurile nu se schimbă singure

Ele sunt ziduri din beton, ridicate să reziste, să se mențină, să își protejeze propriile reguli. Nu simt durerea sau frustrarea; ele nu cunosc dorința de libertate. Schimbarea lor costă, și costul nu îl plătește niciodată sistemul, ci oamenii. Iar oamenii încep să își aducă aminte că pot purta propria lor briză, pot împinge vântul alături de ceilalți și pot crea fereastra prin care lumina schimbării pătrunde.

Fiecare om care își reamintește simplitatea trecutului adaugă un fir de aer proaspăt în această briză. Ea nu vine cu furtuni, ci cu pași mici și curajoși: alegerea de a vedea, de a întreba, de a acționa. Ea răcorește sufletele obosite, trezește conștiințe și dă speranță.

În această briză, oamenii nu mai așteaptă miracole de la structuri reci și închise. Ei devin proprii lor arhitecți, propriile lor surse de lumină și de ordine. Și briza răcoritoare devine vânt puternic: fiecare pas, fiecare alegere, fiecare trezire individuală se adună și formează o forță care poate schimba lumea –  nu peste noapte, ci cu răbdare, cu claritate și cu curaj.

Aceasta nu este doar nostalgie, nici doar dorința de a fugi de prezent. Este amintirea că viața poate fi trăită cu adevărat, că timpul nu trebuie pierdut în labirintul birocratic și că oamenii, atunci când își amintesc cine sunt, pot crea o lume în care umanitatea nu mai este doar un cuvânt, ci un respir viu, o briză răcoritoare care trezește tot ce este frumos și autentic în noi.

O fi anul 2026 anul schimbărilor cruciale?

Încep să se vadă rezultatele faptului că, de ani buni, publicul românesc, opinia publică românească, cetățenii români, sunt practic dezinformați în mod sistematic cu privire la evoluțiile globale relevante pentru însăși existența și continuitatea politică, socială și cultural-identitară a României.

Acum românii sunt surprinși de evoluțiile în cascadă și se întreabă: Cum este posibil ce se întâmplă? Nu înțelegem! De ce nu am fost avertizați?! Ce se întâmplă? Unde e România în toate aceste evoluții?

Se caută explicații la întrebări care NU au fost niciodată formulate în mod explicit, exact de cei care, în diviziunea socială a muncii, aveau sarcina să facă acest lucru: Clasa dirigentă, intelectualitatea publică și sistemul de jurnaliști specialiști din mass-media, a căror responsabilitate era monitorizarea și explicarea acestor fenomene publicului românesc. Aici nu mai este vorba doar de malpraxis. Este, din multe puncte de vedere, un eșec structural, sistemic –  creat de clasa dirigentă românească responsabilă, un eșec de magnitudini istorice, care reprezintă o amenințare existențială la adresa statului român.

Nu este o exagerare. Să ne aducem aminte o realitate elementară a teoriei sistemelor generale: un sistem politic și de guvernanță funcționează pe baza fluxurilor de informație, analiză și interpretare pe care le folosește pentru a se adapta, ajusta și dezvolta în cadrul sistemului politic, economic, social, intelectual, științific și cultural global. Când aceste fluxuri se gripează și societatea respectivă, împreună cu mecanismele sale de decizie colectivă, democratică, nu mai are acces corect, inteligent, bine analizat și realist la o reprezentare fidelă a ceea ce se întâmplă în lume, întregul sistem intră într-o stare pe care o recunoaștem astăzi în confuzia, degringolada și, în anumite cercuri, deja panica observabilă în România.

Al dumneavoastră același

Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală