Toate sărbătorile religioase creștin-ortodoxe aduc un spor de bucurie vieții și sufletului nostru.

Dar, sărbătoarea Învierii Domnului te copleșește cu valurile ei de lumină ce străbat peste întreaga frământare a vieții, chemând la o nouă trăire împreună cu Hristos.

Pe acest fond, am solicitat un Cuvânt de binecuvântare pentru cititorii noștri și nu numai, din partea părintelui dr. Ioan Marius POPA (în foto), consilier cultural în cadrul Episcopiei Devei și Hunedoarei și pe care îl prezentăm în exclusivitate:

– Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos, eveniment istoric, plin de pace și lumină, pe care îl trăim în fiecare an cu ocazia prăznuirii Sfintelor Paști și pe care îl actualizăm în fiecare duminică, confirmă niște adevăruri ce nu pot fi negociate, niște învățături pe care, în timpul activității Sale pământești, Dumnezeu le-a proclamat tuturor: viața nu are sfârșit, existența noastră trebuie să fie marcată în permanență de dragoste, bucurie și pace, iar după moarte urmează o altă viață, în lumea de dincolo de materie, în alt plan existențial.

Lupta noastră este aceea de a petrece veșnicia, viețuirea noastră dincolo de materie în confort psihic, bucurie și fericire! Pentru a putea ajunge la această stare a bucuriei și a păcii veșnice, trebuie să luăm aminte la învățătura plină de dragoste dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,16) și „Lumina lumii, iar cel ce îi va urma nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Noi nu suntem excluși de ascultarea poruncilor divine întrucât nu suntem excluși nici de mila și dragostea deplină a lui Dumnezeu.

Faptele și mai ales gândurile noastre trebuie să ne schimbe lăuntric, să ne înnoiască, să ne vindece de răutate, să ne transforme în ființe care iradiază în jur dragoste, armonie, afecțiune și bunătate. Nimic pe acest pământ, nicio suferință nu trebuie să ne umple de răutate, de ură, de intoleranță. Inima omului este făcută pentru a iubi, nu pentru a se consuma în ură. Dacă înțelegem acest lucru suntem deja pe cărările Împărăției lui Dumnezeu încă din timpul vieții trupești.

Dumnezeu cere de la noi o anumită ospitalitate trupească, o dispoziție spre a-l ajuta pe semenul aflat în nevoi, în suferință. Dar toate elementele înșirate se înscriu într-o anumită tipologie, aceea a ospitalității față de semenul inferior fiecăruia dintre noi, fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere psihic mai fragil.

Evanghelia este foarte fermă: împlinirea poruncilor este o condiție necesară a mântuirii, aceasta fiind imposibil de ocolit sau de reinterpretat! Creștinismul teoretic, fără împlinirea atentă și consecventă a poruncilor dumnezeiești, este o înșelere de sine periculoasă. Credința trebuie asumată, trebuie concretizată într-o practică sacramentală constantă, trebuie proclamată public prin comportamentul cuviincios de zi cu zi, trebuie răspândită în jur printr-un mod creștin autentic, așa cum bine reliefează textul biblic: „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 14-26).

Prin credință însă nu înțelegem niciodată – ca oameni duhovnicești – presupunerea că Dumnezeu există, ci convingerea fermă că Dumnezeu există, convingere care îl va conduce inevitabil pe un om la starea de simțire a lui Dumnezeu, simțire realizată cu întreaga ființă a omului, prin rugăciune, participare la viața Bisericii și prin fapte bune.

Pentru a avea pace și liniște deplină în sufletele noastre este necesară ancorarea întregii noastre vieți prin Sfânta Biserică în Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum afirmă Sfântul Apostol Petru: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,9).

Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș