Descendente din bivolul sălbatic african, aceste bovine semidomesticite sunt foarte ataşate de stăpânii lor, iar străinilor le aruncă priviri ce-ţi produc fiori pe şira spinării.

Weekend-ul trecut am plecat spre satul hunedorean Gânţaga pentru a fotografia câteva exemplare de bivoliţe sau “biboarce” cum le zic oamenii locului, animale care teoretic sunt îmblânzite, dar practic încă au multe din obiceiurile rudelor din sălbăticia africană. Se simte în privirea lor, se vede în comportament. Unele hoinăresc departe de casă şi ogradă, pe dealuri, pe câmpii şi în păduri, în turme, nesupravegheate de nimeni. Se întorc spre casă doar când au chef sau le forţează stăpânii lor pentru care nutresc o afecţiune sinceră. Dar atât. Străinii nu sunt toleraţi. E bine să păstrezi distanţa.

Ca-n savană

Prima dată când am dat faţă-n faţă cu ele mă priveau sceptice de după un ţarc, iar una s-a ascuns în vegetaţie. S-au oprit din rumegat şi încercau să înţeleagă ce fac în preajma lor cu aparatul foto. Nu am avut curajul să mă apropii prea mult, îmi par foarte imprevizibile, iar ochii lor nu-mi dau deloc senzaţia de linişte. Moş Vălean, unul dintre păstorii lor pare foarte relaxat pe lângă ele, asta pentru că pe el îl cunosc, dar eu mă simţeam ca în savana Africii. Vălean Neag din satul Gânţaga are acasă nouă bivoliţe. De fapt, omul are în ogradă o adevărată menajerie: porci, vaci, oi, câini, găini şi pisici cu nemiluita (la ce lapte delicios furnizează bivoliţele nici nu-i de mirare). Este unul dintre puţinii crescători de vite care mai deţin această rasă care pare pe cale de dispariţie în satele hunedorene. “Sunt foarte mulţi oameni în satul nostru care nu mai au nici vaci. Înainte era plin de ele, acum mai sunt doar câteva, iar bivoliţe şi mai puţine. Or să dispară şi vacile cât de curând, oamenii nu mai ţin animale, e mult de lucru cu ele, multă bătaie de cap”.

Bivoliţele sunt mai uşor de îngrijit, zice moş Vălean, iar laptele furnizat de ele este superior celui al vacii comune. Dacă la o vacă obişnuită grăsimea laptelui este de 3,5% la bivoliţe atinge 8%. Un exemplar furnizează cam 7-8 litri de lapte pe zi şi omul îşi face acasă toate produsele derivate din acesta. Caşul şi smântâna din lapte de bivoliţă sunt pur şi simplu delicioase.

La plimbare prin Luncani

Şi dacă am avut şansa să prindem bovinele lui moş Vălean mai aproape de casă să le facem poze, la cele ale altui crescător ar fi trebuit să luăm Luncaniul la pas. Ajungem la casa lui Simonel şi Mihaela Burtoi, tot din Gânţaga, o familie care deţine 8 bivoliţe, două viţeluşe şi un taur fioros. Cât de fioros e acesta ne spune Mihaela Burtoi. “Taurului nu-i mai dăm drumul la păşune, îl ţinem în grajd. Împunge bivoliţele, le răstoarnă, are toane şi e greu de stăpânit. Are şase ani ca vârstă. În lumea lor, după cinci ani încep să îmbătrânească şi devin agresivi. Numai când e şi soţul meu şi suntem doi îndrăznim să-l scoatem în câmp”.

Bivoliţele nici nu sunt acasă, au fost lăsate libere şi au ajuns până în pădurile Luncanilor. Îi întreb dacă nu se tem că le-ar putea ataca vreo sălbăticiune şi să rămână fără ele. “Aici nu avem urs carpatin care să le atace. E cam singurul care le poate prinde, în rest, la cât sunt de masive, fac faţă oricărui prădător” spune Simonel Burtoi. “Când vine perioada în care nu mai colectăm lapte de la ele, le lăsăm libere pe păşuni. Caută mere pădureţe şi băltoace unde se scaldă toată ziua. În fiecare duminică le ducem făină cu sare. Le găsim destul de greu pentru că umblă peste tot. Săptămâna trecută de exemplu, ne-am trezit cu ele pe la Valcele” (sat la câţiva kilometri de Gânţaga n. red.) spune Mihaela Burtoi.

O mică afacere

Creşterea “biboarcelor” aduce şi satisfacţii. În fiecare sâmbătă doamna Mihaela merge în piaţa de la Hunedoara cu produse din lapte. Sunt doar doi producători din toată piaţa care au brânză, smântână şi lapte de bivoliţă. “Din 10 litri de lapte de bivoliţă producem cam 3 kilograme de brânză, pe când de la o vacă obişnuită facem doar un kilogram. Sincer, doar o mică parte din produse le vindem la piaţă, pentru că in fiecare zi am cumpărători şi multă marfă o dăm de acasă. Chiar şi viţeii sunt deja arvuniţi. Am avut cumpărători şi de la Bucureşti”.

Fie că vorbim de o mică afacere, fie că este pură pasiune, creşterea bivoliţelor a devenit o activitate tot mai rară în judeţul nostru. Lumea satului se modernizează, pământul nu se mai cultivă ca odinioară şi creşterea animalelor în general devine o raritate în gospodăria oamenilor din zonele rurale. Oaze de natură pură şi tradiţii vechi încă mai găsim la Vâlcele şi Gânţaga, dar am senzaţia că în curând astfel de obiceiuri, precum creşterea bivoliţelor, vor înceta odată cu oamenii care au făcut din asta o pasiune şi un mod de viaţă. Până când “modernismul” fermelor va ajunge şi la noi, bivoliţele sunt libere să cutreiere pădurile hunedorene.

Curiozităţi

• puiul bivoliţei se numeşte malac.
• bivolul se tăvăleşte adesea prin noroi pentru a se răcori şi a îndepărta paraziţii de pe piele.
• vânătoarea de bivoli este considerată foarte periculoasă pentru că animalul este rezistent la gloanţe.
• bivolul mascul atinge 700 de kilograme în greutate.
• chiar dacă pare un animal greoi, bivolul poate alerga cu 60 km/h.
• datorită pielii groase îşi permite să se ascundă în tufişuri cu ţepi mari ca să scape de pericole.

Călin BICĂZAN