Ne vorbește medicul primar Alexandru SOMEȘAN – doctor în Științe Medicale, șef secție Cardiologie – Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu”  Hunedoara.

Cu siguranță au fost, sunt și vor exista persoane suferinde de boli grave și incurabile, persoane cărora, prin logica gândirii medicale, le anticipăm un sfârșit apropiat, cărora nu le mai dăm nici o șansă de supraviețuire, despre care, odată cu trecerea timpului, suntem convinși că au încetat din viață, dar la un moment dat le revedem și nu ne vine să credem că mai trăiesc după atâta vreme și nu numai că trăiesc, dar nici măcar nu mai suferă de boala care ar fi trebuit să le provoace sfârșitul. Da, acolo unde mâna și inteligența omului nu mai pot face nimic, mâna și înțelepciunea lui Dumnezeu pot face totul. Persoane suferind de forme severe ale unei boli supraviețuiesc și se recuperează, în timp ce persoane suferind de forme mai ușoare ale aceleiași boli trec în neființă, sfidând logica omenească. Sau aceeași boală, aceeași gravitate a afectării organismului, același tratament medical, dar rezultate radical diferite. Adesea aflăm că aceia care au fost salvați și-au pus încrederea în Dumnezeu, s-au rugat și au crezut cu tărie că Dumnezeu îi poate păstra în viață și îi poate vindeca. Negreșit, credința a avut o contribuție importantă la evoluția favorabilă a acelor pacienți. E firesc ca un om aflat în suferință să caute sprijin, ajutor la Dumnezeu, la Biserică, la slujitorii lui Dumnezeu.

Din nefericire, există în prezent grupări care se pretind creștine, care promovează persoane de o calitate morală dubioasă, lideri religioși care se autoproclamă mari înfăptuitori de miracole, inclusiv de vindecări, personaje care profită de credulitatea, naivitatea sau, în cele din urmă, de dorința intensă a celor aflați în suferință de a fi vindecați de afecțiuni grave, incurabile cu resursele actuale ale științei medicale. Teleevangheliști de carnaval, predicatori de circ, aceștia își construiesc averi fabuloase înșelând oameni măcinați de boală, regizând așa-zise vindecări, interpretate de actori de o calitate jalnică, vânzând speranțe deșarte, împiedicând bieții suferinzi să beneficieze de un tratament medical care i-ar putea ajuta cu adevărat.

În cele ce urmează, aș dori să ne formăm o perspectivă creștină asupra a ceea ce înseamnă sănătate, boală și vindecare.

Trebuie să înțelegem că suferința, boala și moartea, ca realități care ne marchează existența, nu își au originea în Dumnezeu. Omul, creat de Dumnezeu, a fost plasat într-un mediu perfect și a fost înzestrat cu toate calitățile necesare pentru a-l administra. Păcatul a intrat în lume când omul a pus pentru prima dată la îndoială și apoi a respins Cuvântul lui Dumnezeu, în grădina Eden. Și moartea a venit în lume când păcatul a intrat în aceasta. Dumnezeu a fost nevoit să îi spună lui Adam: blestemat va fi pământul pentru tine (Facerea 3:17). Pasajul clasic al Noului Testament cu privire la acest subiect este Romani 8:20-22: „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum.” Această robie a stricăciunii universală este tocmai principiul pe care savanții l-au adoptat în cele din urmă ca fiind a doua lege a termodinamicii. Această lege arată că Universul devine în mod constant tot mai haotic, că totul se deteriorează, se defectează, se strică, se uzează de la sine, că entropia, adică gradul de dezordine, este în continuă creștere. Prin acest mecanism, în organismele vii apar bolile și, în final, moartea. Păcatul strămoșesc poate fi considerat originea primară a bolii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea foarte frumos: „Și moartea trăiește de atunci, făcându-ne pe noi mâncare ei însăși, iar noi nu mai trăim niciodată, fiind pururea devorați de ea prin stricăciune.”

Înțeleptul Solomon spune: „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1:13, 14). Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut și boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum și păcatul.” În acest sens pledează și miracolele providenței, de vindecare a trupurilor umane descrise atât în Vechiul Testament (11 vindecări) cât și în Noul Testament (14 vindecări). Desigur au fost mult mai multe vindecări prin credință, dar despre ele se vorbește doar la modul general, cum ar fi în Matei 8:16, 17 după vindecarea de către Domnul Iisus Hristos a soacrei Sfântului Apostol Petru: „Și făcându-se seară au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat.”  Credința celui aflat în suferință și/sau credința apropiaților acestuia este cea care a motivat decizia Domnului Iisus de a-l vindeca:

Matei 9:2 – „Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește fiule, iertate sunt păcatele tale!”  

Matei 9:20-22 – „Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela.”

Marcu 10:46-52 – după ce Domnul Iisus îi redă vederea orbului Bartimeu îi spune: „Mergi, credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și urma lui Iisus pe cale.”

Faptele Apostolilor 3:1-16 – după ce Sfinții Apostoli Petru și Ioan îl vindecă pe ologul din naștere care cerșea la poarta Templului numită „Frumoasă”, aceștia se adresează mulțimii spunând printre altele: „Și prin credința în Numele Lui, pe acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l-a întărit Numele lui Iisus și credința cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor.”

Desigur, credem că Atotputernicul și Omniscientul Dumnezeu poate vindeca pe oricine, oricând, de orice boală, dar trebuie să facem, o precizare: dacă și numai dacă este voința lui Dumnezeu ca respectivul suferind să fie vindecat. Sfântul Apostol Iacov, în epistola sa sobornicească capitolul 5:13-16 precizează: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” Sfântul Apostol Ioan ne aduce însă o lămurire esențială (1 Ioan 5:14): „Și aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voința Lui, El ne ascultă. Cu certitudine, Sfântul Apostol Pavel avea o credință puternică și profundă care depășește cu mult credința oricăruia dintre noi actualmente. Totuși, deși s-a rugat de mai multe ori, nu a fost voința lui Dumnezeu ca el să fie vindecat (2 Corinteni 12:7-10): datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup (o boală trupească), un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.”

            Sănătatea trupească fără sănătate spirituală, duhovnicească nu ajută, în cele din urmă, la nimic, poate fi chiar dăunătoare. Chiar Mântuitorul preciza: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8:36, 37). Iar Sfântul Tifon din Zadonsk spunea: „sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide.”

            Înfăptuirea unei minuni de vindecare nu are ca scop un bine vremelnic, de moment, al celui suferind, să își poată relua acesta trăirea păcătoasă de odinioară, ci are un scop mult mai profund, de a produce o schimbare spirituală esențială, care să îl apropie de Dumnezeu, să îl transforme într-un fiu al lui Dumnezeu. „Și celor câți L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu   s-au născut”. (Ioan 1:12-13) Lazăr din Betania, fratele Martei și al Mariei, a fost înviat fizic de Domnul Iisus Hristos la patru zile după ce murise. Totuși, cu trecerea timpului, Lazăr a murit din nou din punct de vedere fizic. Nu aceasta este viața pe care Domnul Iisus Hristos dorește să ne-o ofere. Domnul Iisus a precizat clar: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11:25, 26) Promisiunea acestei vieți extraordinare, fără sfârșit, ne-o face din nou Dumnezeu prin intermediul Sfântului Apostol Pavel: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi.” (Romani 8:11) O viață fără sfârșit, în care nu vor exista lacrimi, suferință, dureri, boală și moarte: „Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4) Eu doresc să trăiesc o asemenea viață. Oare dumneavoastră nu ?

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș