Am impresia ca viața oamenilor se desfășoară pe o baza greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e Dimensiunea Cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate, care taie aripile aventurii și care fereca spiritul în închisoarea conformismului.
”În cele mai grele împrejurări ale vieții, ceea ce m-a susținut a fost bucuria, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădita toata opera mea”( Constantin Brâncuși).
Ce spunea Brâncuși la vremea respectivă, se întâmplă și astăzi cu noi. Noi nu știm și nu avem curajul să spunem direct cum vedem noi comportamentul lor. În câteva fraze o să le spun eu cum vad prietenii de astăzi.

Nu, prieten drag…politician condus de bufoni
Acum nu scriu despre tine, citește-mă cu atenție. Tu ești perfect. Tu nu ai greșit niciodată, tu nu ești capabil să fii incorect. Tu ai voie să spui orice, tu ai întotdeauna dreptate, ție îți este permis să mă jignești, să mă judeci, să-mi reproșezi, să revendici. Ai dreptul să mă faci să mă simt adesea vinovată că nu am reușit să fiu la înălțimea așteptărilor tale. Pentru că așa fac prietenii adevărați: îți văd doar minusurile iar atunci când nu le ai, le inventează…
Prietenii adevărați, așa cum ești tu și doar tu, nu simt nevoia să-ți mulțu­mească sau măcar să te respecte pentru ceea ce ai făcut și ai însemnat bun în viața lor. Fiindcă ei nu văd străduințele tale și consideră că totul li se cuvine. Ei simt nevoia doar să lovească în tine atunci când nu ai reușit să-i mulțumești sau i-ai deranjat cu ceva, dar nu simt și nevoia să-ți fie mângâiere, pace și lumină.
Prietenii adevărați te fac să te simți mic atunci când nu ești așa cum pretind ei să fii. Pentru că totul este doar despre ei, nu și despre tine. Doar tu trebuie să le fii prieten, nu și ei ție. Doar tu le datorezi timp, bunătate, răbdare, dragoste, solicitudine, prietenie. Tu ești obligat să îi placi și să-i accepți așa cum sunt: cu exagerările lor, cu egoismul lor, cu lipsa lor de considerație și empatie față de tine. Tu ești dator să le tolerezi tot felul de ieșiri lipsite de eleganță, să le ierți orice gafă, să le treci cu vederea egoismul, ipocrizia, trădările. Și să uiți mereu și de îndată orice gest cu care te-au rănit. Așa o fi, în felul în care văd ei prietenia…

Dar până când? Care este limita?
Pentru că totul are o limită. Cum și fiecare dintre noi are o limită, o graniță care nu ar trebui să fie forțată de nimeni, în niciun fel.
Toate aceste comportamente au în comun nevoia inconștientă de pedeapsă. Sigur că această exigență psihică nu se află la suprafață, nu este văzută și nici conștientizată. Ea se impune mai degrabă prin existența unui comportament autopunitiv, care are un caracter impulsiv, automat, de descărcare. Îmi fac rău, mă autosabotez ca și cum o forță nevăzută din exterior mi-ar impune-o, nu ca și când eu singur sunt propriul făuritor al propriei suferințe psihice. Acesta este mecanismul prin care cele mai multe persoane care se pedepsesc pe ele însele justifică un astfel de comportament.
Autosabotarea este cu atât mai dificil de înțeles, cu cât ea trasează destine individuale extrem de nefericite. Cu toții se întâmplă să simțim uneori nevoia inconștientă de pedeapsă, fără ca aceasta să devină emblema unui masochism mortifer. Există însă și cazuri în care vieți întregi sunt sacrificate pe altarul unei jertfiri continue de sine, cu scopul de a îmblânzi o divinitate feroce adânc înșurubată în inconștient.
Pentru aceste persoane autosabotarea are un efect mai degrabă de descărcare temporară a unor sentimente greu de tolerat. Ea nu reușește să calmeze pe termen lung vinovăția inconștientă, iar nevoia de pedeapsă se reînnoiește iar și iar. Așa se face că unele persoane nu ajung decât foarte rar să se bucure cu adevărat sau să simtă că trăiesc o viață împlinită….

Autosabotarea merge mână în mână cu autocritica
Și, generează, adesea, depresie, anxietate și stimă de sine foarte scăzută. Ea face parte dintr-un cerc vicios autodistructiv în care cel în cauză încearcă să găsească o penitență adecvată pentru păcatele pe care își reproșează că le-a comis. Reamintesc, în acest punct, că mecanismul tocmai descris este unul inconștient, care acționează dinlăuntru în afară și asupra căruia efortul conștient al persoanei de a stopa autosabotarea se finalizează, de cele mai multe ori, cu un eșec. Uneori durează mult timp, poate chiar ani de zile, până ce autosabotorul să conștientizeze faptul că pedepsele pe care le atrage după sine își găsesc originea în propriile dinamici psihice și nu în exterior. E mai ușor de acceptat existența unui zeu neîndurător și răzbunător în afara noastră decât înlăuntrul nostru, nu? Apoi, după multă vreme, omul poate ajunge să afle sursa vinovăției sale inconștiente care l-a ros pe dinăuntru atâta timp. Dar vindecarea nu se oprește aici, ci aici abia începe.
Acest tipar de relaționare cu sine și cu lumea în care sentimente firești, umane, precum furia, invidia, agresivitatea, dorința sexuală sunt negate și apoi refulate, va genera sentimente puternice de vinovăție și de autodezgust, care își vor găsi descărcarea într-o perpetuă automutilare sufletească. Comportamentul autodistructiv va continua până când persoana va ajunge să conștientizeze cauzele vinovăției sale inconștiente.
”Autosabotarea își găsește rădăcinile într-un conflict psihic inconștient între o dorință și o interdicție. Aceasta este explicația pentru care, de multe ori, autosabotajul implică o transgresiune” spune Mirela Boldan. Cu acesti indivizi avem de a face zi de zi iar viata noastra depinde de acesti indivizi. Ca şi viaţa care grăbeşte.

Unde te duci, viață, așa grăbită?
Libertatea mea îmi este rugăciune. Vorbele sigilate de teama ta ucid. Nu știai, viață, că un bărbat ca mine zboară și atunci când aripile îi sunt frânte? Ai aflat acum.
Fă o nebunie inteligentă, viață! Zâmbește curajoasă și nu mai stinge lumina simțurilor. Mușcă buza mea, nu pe a ta. E mai plăcut așa.
Ce faci acum, viață? Dormi? Nu spune că nu suport. Suntem o prescurtare, litere înșirate pe băț? Zâmbesc, viață! Da, cu tine zâmbesc mereu. Vrei să fim același zâmbet? Viață, când scriu acest articol, stau incomod pe patul unui spital iar când ajungem aici, ne gândim doar la viață. Viață, ești tare frumoasă privindu-te de aici. Când plec de aici, văd acei prieteni și bufoni. Ei ne-au făcut viața amară. Dar voi reveni la viața de zi cu zi.

Al dumneavoastră același
Prof. Ioan Romeo Mânzală