„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari” – Luca 16:10 VDC

 De ce ,,mimăm” că suntem credincioși? De ce mergem la biserică, ca să ne numim credincioși? „Credinciosul” român este acea persoană care, pe tot parcursul anului, nu are nicio problemă să mintă, să înșele, să înjure, activități întrerupte doar de cele trei cruci largi, pe care și le face atunci când trece pe lângă o biserică, gest adeseori însoțit de cuvintele magice menite să-l ducă spre porțile raiului: Doamne ajută!

„Credinciosul” român

Nu a citit și nu va citi vreodată în această viață Biblia. Tot el, vreme de 365 de zile pe an, nu calcă nici picat cu ceară prin vreo biserică, pentru că nu are timp „de prostii din astea”.

Apoi, cu șapte zile înainte de ceea ce creștinii numesc „sărbătoare”, „credinciosul” român are o revelație profundă: „ am intrat în săptămâna mare”. Chestie care acționează ca un fel de declanșator spiritual pentru „credinciosul” român. El o să continue să mintă, să înșele, numai că toate acestea vor fi însoțite de pioasele cuvinte: „Doamne, iartă-mă, că suntem în săptămâna mare”.

În aceeași perioadă, „credinciosul” român consideră că e de datoria lui să-ți atragă atenția, cu aproape orice prilej pe care-l găsește nimerit: „ai grijă că te vede Dumnezeu, e săptămâna mare”. 

Dacă înainte de Paști este doar deosebit de evlavios și cu dragoste de Dumnezeu, în perioada dinaintea celeilalte mari sărbători a creștinătății, Crăciunul, credinciosul român este cuprins subit și de o dorință de nestăvilit de a fi mai bun. Nu că l-ar fi oprit cineva să fie mai bun și până atunci, dar, după cum ziceam, era ocupat să mintă, să înșele. Lucruri pe care va continua să le facă, dar cu mult mai multă bunătate.

De asemenea, în săptămâna dinainte de cele două mari sărbători ale creștinătății, „credinciosul” român considera că a venit momentul să țină post. Nu știe de ce o face, nici măcar nu-l interesează, iar dacă-l întrebi ridică din umeri și-ți servește una dintre cele două explicații clasice. Prima, e varianta mai cinstită: „măcar în săptămâna mare am zis să postesc și eu”. Iar a doua e mizeria aia cu „lasă că e bine, măcar se mai purifică organismul”. Ca și cum n-ar putea să și-l „purifice” și-n august sau noiembrie. Cert este că începe să bage în el cantități industriale de pate vegetal, șnițele de soia, brânză tofu, covrigi și cartofi prăjiți. Totul în numele Domnului, desigur, scria M. Vasilescu.

Apogeul spiritualității și pioșeniei „credinciosului” român este atins în noaptea de înviere. Atunci când pleacă spre cea mai apropiată biserică fix cu zece minute înainte de miezul nopții ca să „ia lumină”. La douăsprezece și cinci a luat deja lumină și este înapoi în casă unde începe să baloteze drob, miel, pască, ouă roșii, cozonac și sarmale. Totul în cantități impresionante, pentru că, să nu uităm, este după o săptămână de post, da?

Și, dacă vă vine să credeți, de Paști situația e oarecum bună, pentru că de Crăciun „credinciosul” român nici măcar nu se mai deplasează până la biserică. Și, pe bună dreptate, unde naiba să ieși din casă pe frigul ăla?

Nici nu s-a ridicat bine de la masa de Paști sau Crăciun, nici n-a digerat bine sarmalele că, „credinciosul” român începe din nou să înjure.

Cuvântul „credință”

Redă și transmite, în principal, ideea de încredere, convingere fermă. Un om credincios e greu de definit. Nu poți spune că un individ care merge regulat la biserică, își face rugăciunile zilnice, dă milostenie la săraci și vorbește despre Dumnezeu e neapărat credincios! Aparențele pot înşela. Unii oameni o fac pentru ochii lumii. Dar credința adevărată rezidă în suflet, și este la fel de diferită pe cât sunt oamenii de diferiți. Pe unii credincioşi, credinţa îi împinge sa și-o arate prin acte de caritate, prin posturi lungi; unii se călugăresc, alții devin…“nebuni pentru Hristos„. La urma urmei, cu toții îl iubim pe Dumnezeu, nu? Însă exprimam acea dragoste diferită. De aceea avem atât de multe mituri și religii, unele vechi de mii de ani; omul îl caută pe Dumnezeu în stele sau în statui, dar nu există civilizație care să nu fi avut un zeu sau mai mulți.

Din nefericire, valoarea care se punea pe credință în trecut a fost erodată de mentalitatea ultimelor decenii. Să spui că ești credincios nu mai este pentru mulți romani de-ai noștri, un lucru cu care te mândrești, ci ceva de care aproape îți e rușine, întrucât restul lumii îl evită pe Dumnezeu, și preferă să-L urască sau să-L batjocorească. Oamenii cu adevărați credincioși sunt rari. Ei sunt cei care cred în mod sincer, și îl iubesc pe Dumnezeu. De aici decurge restul: sunt buni, corecți, smeriți, muncitori. Însă credința aceasta pură, sinceră, fără îndoieli, este teribil de greu de obținut. Cei mai mulți credincioși se luptă în fiecare moment pentru credință lor. Sa fii credincios nu este un lucru ușor. Da, nu e ușor sau, mai corect, n-a fost ușor pentru adevărații credincioși, cei vechi, de ieri, din trecut… 

Dacă dorești să schimbi ceva în viața ta – indiferent dacă este vorba de bani, de starea de sănătate, de relații sau de orice altceva – tot ce trebuie să faci, este să schimbi sentimentele asociate cu domeniul respectiv de viață. Poți să devii un credincios adevărat eliminând….acuzațiile, criticile, căutarea nodului în papură și lamentările, care sunt forme ale negativității și nu atrag nimic bun.

În fiecare zi ai ocazia de a-ți schimba viața. Imaginația ta te pune în legătură cu realitatea pe care ți-o dorești. Dorința ta și sentimentele tale pline de iubire, creează un câmp magnetic care atrage către tine, realitatea dorită. Simte iubire pentru realitatea pe care ți-o imaginezi. Orice dorință pe care ți-o poți imagina, există. În conversații și în mintea ta folosește cât mai frecvent expresia: “înconjoară-te cu diferite imagini, obiecte relevante care te ajută să-ți imaginezi mai ușor și să simți ceea ce dorești. Vom schimba situația în care suntem cu toții.

Ziua de mâine, nu e promisă nimănui!

Într-o zi o să am inima plină de ceea ce sunt. De dragul celorlalți îmi va fi în primul rând drag de mine, de iubirea celorlalți, mă voi iubi în primul rând pe mine. Ceea ce-mi doresc, nu va mai suferi amânare cu anii până când uitarea se va așterne ca praful. Într-o zi nu o să mă mai doară minciunile nimănui și nici vorbele zălog, grație doar de dragul graiului. Si nu, ziua aceea nu va fi ziua când voi avea mâinile pe piept. Voi fi mai viu ca oricând, atunci când nu mă mai iubesc. Am auzit de când eram copil în satul meu…”Capul plecat sabia nu-l taie’’ Am crescut cu acest handicap sufletesc. Nu m-a lăsat inima să pun piciorul în prag vreodată, deși mintea m-ar fi dus. Într-o bună zi o să mă învăț minte să deosebesc neghina de secară și o aleg frumos și cu răbdare deoparte. Mai bine ascult în liniște bătăile inimii. 

Și, nu mai vreau să fiu pe placul tuturor cu prețul timpului meu. Vreau vorbe puține și bune. Vreau să-mi fie liniște, lumină și verde. Cât timp mi-a mai rămas nu știu, sper doar că jumătate s-a scurs, dar nu aduce anul ce aduce ceasul. Poate mai am timp, dar nu mai am răbdare. Într-o bună zi, o să învăț că nu toți oamenii sunt de pus pe rană. Unii dor atât de mult că te ustură carnea pe tine. Sare pe rană, nu alta. Puteam și știam a învăța din ale altora, dar nu, Dumnezeu, a vrut să le trăiesc, să mă șlefuiască om.

Întorc fața spre creștinătate

Pentru că, doar Dumnezeu a mai rămas cu noi, suntem niște suflete singure printre bombe, pandemii inventate, vaccinuri contra mici și bani, teama și frica contra viață etc. Cine ne apăra? Cine ne conduce? NIMENI! Se fac că ne conduc, ei fură. Iartă-i Doamne! Preoții să fie mai aproape de credincioși, să aline sufletele în aceste momente grele.

„Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu se roagă de om să mai lase păcatul. Acum, judecați și voi, cine de cine să asculte mai întâi. Dumnezeu de om sau Omul de Dumnezeu? Creștinismul nu e doar o afacere de duminica, ci e o strădanie de toate zilele”, spunea părintele Arsenie Boca.

Cu drag și salutari

Al dumneavoastră, același,

Prof. ing. Ioan Romeo Mânzală