Plăcerea bolnavă a noastră constă în: a condamna, a critica, a ne justifica, a avea orgolii nemăsurate și a urî! 

Nu contează ce ai pierdut în viață, ci ce ţi-a rămas. Mulțumește lui Dumnezeu, bucură-te și mergi mai departe! Dacă ai căzut de pe cal și nu te-ai ridicat, să nu rămâi la podea! Orice s-ar întâmpla, sus înapoi, sus pe cal!  Desigur că e rău, firește că e greu, sigur că e alta situaţia şi nu o să fie niciodată ca înainte… Priviri ascuţite, grimase, şuşoteli pe la colţuri, multe interjecţii și puncte de suspensie… Îţi asumi, îți faci inventarul şi mergi mai departe cu ce ştii că ţi-a rămas, indiferent că e doar o firimitură de bine. Cine nu a greșit niciodată cu nimic?! Totul se poate repara, în afară de moarte! O dată ce am murit, s-a încheiat lucrarea. Până atunci, orice se poate reface. Organismele noastre, creierele noastre, natura au capacitatea de a se restructura. Ce-ai pierdut acum, aici, vei primi-găsi în altă parte, numai să ai puterea și mintea să vezi unde îți crește în altă parte, să găsești noi poteci…

Viața înseamnă suișuri și coborâșuri

Nu e doar o simplă autostradă dreaptă, pe care să o poţi parcurge cu o viteză foarte mare, să nu-ţi dai seama când ai finalizat-o şi ai ajuns la Destinaţie. Înseamnă şi drumuri accidentate, gropi, curbe, suişuri şi coborâşuri, popasuri, intersecţii, sensuri giratorii, sens unic, semafor, etc. Viaţa e un drum parcurs pe îndelete, chiar dacă unii îl termină brusc, alergaţi fiind de zbuciumul colosal al lumii acesteia. Viața înseamnă să mergi pe partea dreaptă a drumului, să fii optimist, pozitiv, să vezi binele din orice rău, lumina din întuneric.

Să încercăm, o clipă, să mai ieşim din cea mai grea luptă: lupta cu noi înşine. Avem o plăcere bolnavă în a condamna, a urî, a critica, a arăta cu degetul, a ne îndreptăți-justifica.

Nu mai e timp să trăim povestea altora, să ne frământăm pentru ipotetice treburi din viitor, pentru greșelile celor din jur sau să rămânem pironiţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba. Pietrele vieţii le mai dăm jos, obstacolele le mai ocolim, ne mai odihnim, ne mai ştergem fruntea, mai tragem aer în piept, facem o cruce mare şi mergem mai departe. Toate trec și într-un final, oricum ar fi, va fi bine!

Greutăţile, necazurile, suferinţele ne modelează caracterul în viaţă. Atunci când durerea îţi curge prin vene, înveţi Adevărul vieţii. Orice făptură are o strălucire interioară dată de Dumnezeu, oameni, întâmplări, locuri, cărţi etc. Vibraţiile de orice fel pe care le trăim în lume, ne învaţă că nu există „nu se poate”. Iertând, binecuvântând, iubind, orice se poate! Nu avem suficientă credinţă, speranţă, vise, libertate interioară şi fireşte că suferim. Fiecare om pe pământ arde păcatul cu cate o lacrimă.

Pierdem adesea în viață. Timp. Oameni. Momente. Sentimente. Și, le pierdem doar din cauza noastră. Noi înșine ne condamnăm la nefericire, din cauză că nu știm ce să facem cu ceea ce ni se oferă. Nu apreciem, nu prețuim și nu îngrijim. Credem că odată ce am obținut ceva, acel ceva ne aparține în întregime și pentru totdeauna.

Nu e bine să ne lăsăm orbiți de iluzii. Nu e bine să credem că vom găsi întotdeauna mai bine. Pentru că, nu o vom face. Ar trebui să fim atenți și responsabili, să apreciem sinceritatea și căldura sentimentelor, a oamenilor.

Nu te mulțumi cu puțin atunci când știi că meriți mai mult, dar nici nu da cu piciorul la ceea ce ai, doar pentru că ești lacom. Una e să nu primești cât meriți și alta e să nu apreciezi atunci când ți se dă tot ce se poate, atât cât se poate.

Sunt oameni care au învățat să moară, trăind

Nu știți cum e asta? Păi să vă spun eu… Să lași să te doară atât de tare viața și oamenii, încât, atunci când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de cenușă, până la refuz. Cenușa aia înseamnă un fragment de moarte, o parte din tine care se pierde, lăsând în urmă un gol existențial. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a spiritului. Și, dincolo de literatură, în lumea lacrimilor adevărate, să știi să plângi până ți se stinge focul din aripi. Nu pentru că ar avea vreun sens într-o lume în care sensul înseamnă puterea din nepăsare, ci doar pentru că nu știi altfel, pentru că așa strâmb te-a croit cineva când te-ai născut. Iar când durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, în prăbușirea aia înspre haos, să rămâi mai om decât sunt mulți alții dintre cei care se socotesc puternici, doar pentru că nu le pasă.

Nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul celuilalt. Oamenii uită, calcă peste tine dacă se întâmplă să stai în vreun fel în calea intereselor lor, își iau hălci zdravene din sufletul tău, dacă le pot fi folositoare la un moment dat și trec mai departe pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai sunt conștienți. Mai sunt doar puțini nechibzuiți, care au învățat să moară în numele iubirii, în numele umanității, în numele sincerității.

Nebunii ăștia, care se risipesc în ceilalți, murind câte puțin cu fiecare dezamăgire, cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni, sunt luminoși și umani și buni și calzi.

Pentru că, unii trăind, nu-s în stare să aducă atâta bucurie pe cât aduc stingându-se încet… oamenii ăștia născuți dintr-o aripă de suflet. Și se repară singuri, își peticesc sufletul, zâmbesc și o iau de la capăt în lupta lor cu morile de vânt ale existenței, pentru că de povara lor nu se mai fac bine până la capătul timpului.

De ce e tot mai rară fericirea? Pentru că nu știm s-o definim! Pentru că, cei mai mulți dintre noi aleg să-și trăiască viața după reguli scrise de alții, care au trăit după regulile altora. Dar câți dintre noi putem oare să țipăm din suflet: “Sunt fericit!”, într-o oarecare zi, dintr-un oarecare motiv? Câți?

Câți dintre noi ne-am găsit propria definiție a fericirii? Câți am căutat-o, măcar? Câți dintre noi petrecem timp cu noi înșine? Știm, oare, cât este el de important?

Educația este binevenită, atât timp cât nu ne deformează unicitatea, atât timp cât ne este păstrat dreptul de a avea propriile dorințe, pasiuni, propria fericire.

A spune “Nu!”, din tot sufletul, atunci când simți că ceva nu ți se potrivește, fără teamă că vei dezamăgi pe cineva, denotă curaj; curajul de a nu te dezamăgi pe tine însuți!

Ține minte, doar oamenii curajoși sunt fericiți!

Am întâlnit oameni împliniți, dar nefericiți. Ce înseamnă asta? Înseamnă că prea mulți dintre noi confundă împlinirea cu fericirea.

Un om fericit nu-i musai să fie și împlinit, la fel cum unul împlinit, poate nu s-a întâlnit niciodată cu fericirea. Iar dacă ești capabil să-ţi definești propria fericire, te lovește norocul și te trezeşti un împlinit fericit.

De ce să fim ipocriți? Suntem nehotărâți, suntem generația care pozează fericită, cu sufletul făcut bucăți; dar sufletul nu se vede la cameră, nu-i în prim-plan.

Ar fi atât de simplă viața dacă ne-am asuma-o, cu bune și rele, cu fericiri și dezamăgiri, cu lecții cu tot. Până la urmă, asta-i frumusețea ei. Niciodată nu vei fi fericit fără a fi nefericit înainte, pentru că n-ai fi în stare să faci diferența.

Viața îți ia cu o mână, ca mai apoi să-ţi dea cu amândouă

Trebuie doar să fii pe faza! Orgoliul ucide atât viața noastră, cât și a celor din jurul nostru. Spiritual vorbind, dacă ai orgoliu poți ucide, da, este un mod de a spune, ”a ucide cu vorba”, datorită faptului că cei din jurul tău nu se pot ridica la nivelul tău atât de sus, deși acest nivel de fapt nici nu există, ci este doar părerea ta proprie despre tine.

Orgoliu şi mândria strică prietenii, distrug căsnicii, despart copii de părinți şi aduc mari suferințe. Orgoliu şi mândria nu te lasă să îți manifeşti liber prietenia, să iubeşti, să ierți şi pace să împărtăşeşti. Fiecare aşteptăm de la fiecare să facă primul pasul, fără a vedea că timpul pierdut din această aşteptare face rău amândurora în cauză. Fiecare crede în dreptatea lui care, până la urmă, este nedreptate. Dreptatea este să ierți şi să iubeşti!

Orgoliul formează gânduri negre în viața noastră, ne strica buna dispoziție și ne consumă energia. Gândurile de supărare îmbătrânesc și îmbolnăvesc oamenii, de aceea de multe ori ne îmbolnăvim și nu știm de unde apare boala? Atunci apar cu adevărat problemele. Stați departe de oamenii care nu pot renunță la orgolii.

Orgoliul înseamnă a avea despre noi înșine, o părere foarte bună, adesea mult exagerată si nejustificată, o importanță mult prea mare, îngâmfare, trufie, mândria – care de cele mai multe ori depășește aprecierile celor din jurul nostru.

Oamenii gândesc astfel, dacă ești un om orgolios, ai caracter. Dar, de fapt, cine are orgoliu, nu are nimic. Este un om sărac spiritual, el nu se poate bucura niciodată de viață, în ansamblu, să nu mai vorbim de caracter.

Nu numai că se distrug pe ei și viețile lor, dar va distrug și vouă toată armonia și echilibru sufletesc, psihic și apoi fizic. Cu toate acestea, să ne rugam și pentru ei zicând: Doamne iartă-i că nu știu ce fac. Dă-le înțelepciune. Înțelepciune care la romani este uitată de mult.

 Al dumneavoastră același Prof Ioan Romeo Mânzală