O societate din ce în ce mai bolnavă…

Mă uit în jurul meu, la societate, și în ciuda optimismului meu devin tot mai supărat și dezamăgit de concluziile la care ajung. Concluzii care pot fi foarte greșite, știu, dar constat că nu-s singurul care le-a tras. În prezent, trec printr-o perioadă mai accentuată de introspecție și analiză, în principal personală, dar aplic acest lucru și pe mediul din jurul meu. Încerc să observ cât mai obiectiv și detașat posibil ceea ce e în mine și în mediul în care sunt.

Și stând astfel, observând și analizând lumea asta din care fac parte, am ajuns la concluzia că societatea asta este grav bolnavă, (știu, nu-i nimic nou sub Soare). Am făcut o analogie a societății cu o ființă umană (am înțeles că există un astfel de curent/abordare în sociologie) și această ființă este grav bolnavă cu capul. Pe bune! Observ cum suntem aproape forțați de societate să fim duplicitari, ”pentru că altfel nu se poate”, ori agresivi față de ceilalți, ”ești fie mai bun, fie mai prost decât X”, dar și foarte mercantili și orientați spre tranzacții, ”nimic nu-i gratis”. Și după cum ziceam, știu că nu-i ceva nou ceea ce spun eu dar, ce mă doare cel mai tare, e rezistența pe care o opunem noi la schimbare. Văd multă lume, inclusiv eu uneori, cum aproape e îngrozită de ideea de a renunța la comportamentele astea bolnave și foarte dăunătoare. Oameni trec prin fel de fel de crize: identitare, de vârstă, sau chiar căderi psihice de tipul depresiei ori a anxietății. Oameni cu care, atunci când vorbești despre criza/crizele lor sunt conștienți în mare măsură de ceea ce li se întâmplă ori își fac, dar care se agață prea mult de povestea lor. Povestea lor de victimă, în esență. Societatea ne-a dezbrăcat și a luat de pe noi, rând pe rând, foițele umanității și ne transformă, încet dar sigur, în ființe tot mai reci și distante. Distante față de noi înșine, dar și față de ceilalți. Iar în procesul ăsta am cam rămas fără mecanisme sau metode prin care să primim afecțiune, apropiere, compasiune, înțelegere etc. și recurgem la singura metodă prin care primim ceva de genul ăla: victimizarea.

Știm că atunci când suntem ”bolnăviori” ori suferinzi, ori decepționați ș.a.m.d. există șanse mari să fie acolo, aproape de tine, cineva care să-ți dea apă la moara poveștii tale de victimă opresată de întreaga lume.

Oare simțim nevoia de victimizare!

Nu iau în derâdere cumpenele vieții ori momentele grele prin care, inevitabil, trecem și vom trece cu toții mai mult sau mai puțin. Dar, atrag atenția asupra mecanismului de victimizare ca și metodă de a primi atenție, ”iubire”, ”compasiune” etc. Le pun între ghilimele pentru că alea nu-s sentimente autentice, ci niște simulări, încercări, atunci când sunt oferite ca răspuns pentru victimizare. De asemenea, n-am nimic nici cu oamenii care oferă acea atenție, pentru că, de cele mai multe ori, aceștia doar atât știu. Sunt în aceeași oală, rămași fără mecanisme autentice de a arăta stări și sentimente pure, așa că fac și ei ce văd în jur. E ca o mascaradă. Societatea asta care are (grave) probleme psihice, ne învață un paradox pe care trebuie să-l acceptăm și perpetuăm. E paradoxul prefăcătoriei, în care știm că noi ne prefacem că ne simțim într-un fel sau altul, în funcție de mediu sau persoană. Știm că toată lumea face asta, pentru că am învățat să o facem de la cei din jurul nostru. Dar, ne prefacem cu toții că de fapt suntem sinceri, autentici. Sincer, mi se pare amuzant când mă gândesc la toată nebunia asta. E un așa bullshit încât mă face să mă amuz, nici nu mă mai deranjează.

Ipocrizia –  o stare generalizată

Partea și mai amuzantă din paradoxul ăsta e momentul în care unii se oftică și fac câte-o criză când descoperă că X sau Y a fost duplicitar și că n-a fost sincer, că a fost cu două fețe. Când același ofticat se comportă într-un fel cu amicii săi și în alt fel cu partenerul… Din păcate, și cumva tot mai acceptată și perpetuată. E o stare care încă mai deranjează, dar este ușor-ușor trecută cu vederea. Iar ăsta nu-i un lucru deloc bun sau sănătos. Dar lucrurile nu trebuie să rămână așa. Dacă descoperi că ești iritat de asta și că nu ți se potrivește. Dacă te enervează să descoperi aceleași lucruri despre care am scris aici și în jurul tău și te-ai cam săturat sau ai cam obosit, poți face ceva. După cum bine știi, eu sunt de părere că noi avem capacitatea de a alege. Putem face schimbări în viața noastră, atât interioară cât și exterioară, luând alegeri înțelepte. Îți este foarte la îndemână lucrul ăsta, trebuie doar să îți iei curaj (?) și să decizi. Să decizi cum vrei tu să fii. Să decizi ce e mai important pentru tine: bunăstarea ta și relaxarea psihică, sau acceptul societății duplicitare și ipocrite? Trebuie să hotărăști tu ce prețuiești mai mult: sinceritatea, cu toate ”problemele” pe care le poate aduce, sau mințitul frumos? Sunt întrebări grele dacă te gândești bine la ele. Dar sunt eliberatoare, în toată greutatea lor. Sunt întrebări care îți ridică poveri imense de pe umeri și care odată răspunse îți vor permite să faci ceea ce vrei tu, când și cum vrei tu. E nevoie de curaj, cum ar spune unii, și de cunoaștere de sine ca să te poți elibera și comporta în acord cu tine. M-ai putea întreba: ”Dar cum? Să mă comport cu părinții la fel cum mă comport și cu prietenii mei?!” Iar eu îți voi spune, foarte simplu, că da; nu văd ce ar fi atât de tragic sau grav să fii cunoscut pentru ceea ce ești, atât de amicii tăi, cât și de părinți. Când nu îți vei mai măsura valoarea ta ca individ prin ceilalți și ce cred/simt ei despre tine, nu vei mai avea nicio problemă să te afișezi sincer și pe față. Atunci când nu vei mai căuta validarea celorlalți, pentru că tu te cunoști cel mai bine și te accepți cu drag, nu te va mai afecta părerea oricui despre tine sau despre comportamentul tău. Iar asta e o atitudine sănătoasă. Așa cred eu că poți rămâne sănătos într-o lume bolnavă, chiar dacă ai putea fi perceput tu ca fiind cel bolnav. Și pentru a le confirma ceea ce ”văd”, te vei simți chiar foarte bine în ”boala ta”. Vei fi fericit, împăcat și bucuros de ceea ce ți se întâmplă în viață și nu vei mai aștepta aprobarea altora”, spunea Bogdan Budai.

Așa că, dacă-ți dorești să te vindeci și să rămâi sănătos în lumea asta bolnavă, știi ce ai de făcut: ascultă-te! Dar cum rămânem cu viciul? Relația pe care o ai cu acea greșeală în care persiști e una incestuosă; o urzeală de familiaritate, greață, desfătare și culpă. E o conspirație  nerușinată împotriva universului. Urmările dau pe dinafară. Când valorile morale se transformă în idealuri psihologice devine oare Dumnezeu inutil? În Occident, poate că da. În România, însă, nu. În România nici conștiința publică și nici cea privată nu sunt suficient de rânduite pentru a secreta – spontan – niște criterii de circumscriere și de cântărire a vreunei virtuți.  Niciun discurs pro-viciu sau anti-viciu nu “prinde” și nu ne mișcă cu adevărat. 

Greșelile trebuie sancționate!

Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul (numiți-l viciu secular, păcat, defect genetic etc.) trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… ”Famelie mare…” În rest, orice se poate reabilita, orice se poate vota, orice se poate pupa în bot. Gambleri, fustangii, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii. Ne lipsește, însă, “motorul” interior. Mințile și inimile noastre nu au aderență reală la mecanismul moral, nu avem niște motive personale, ale noastre și numai ale noastre – care să ne mâne într-o direcție sau alta. Nu există, cu alte cuvinte, disponibilitate reală, profundă de a sancționa un rău și de a răsplăti un bine. Ce se alege, atunci, de faimoasa noastră toleranță?

Este românul tolerant? 

Mâna virtuoasă spală mâna vicioasă și invers, din motive care n-au nimic în comun cu prezența sau absența instinctului moral, într-un fel, românul e “rău bolnav”. Ai zice că e plin de păcate și plin de boli. Ai zice, deci, că ar trebui să se simtă de două ori mai năpăstuit. În realitate, el nu se simte nici rău, nici bolnav. Se simte foarte bine. Se simte superior. Perfect îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi. Nici morala tradițională – fără să fi fost suspendată – nu-l mai atinge. Nici grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Circumscrierea devianțelor, deformărilor, scăderilor și strâmbătăților umane poate să pară unitară la nivel de script, dar niciodată la nivel de intenție. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el. Nici penitență nu mai facem ca lumea, dar nici cultură terapeutică nu avem. Rău-bolnavul umblă schimonosit pe străzi: cu o mână cerșește, cu cealaltă te bate, iar din gură îți livrează lecții de virtuozitate ortodoxă:  “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa”. Cere, de asemenea, scutire de educație fizică pentru copil și cere concediu medical când are chef să plece lunea și marțea la munte. E mult mai simplu să spun că România e țara unde amanta și nevasta se țin, reciproc, de proaste, Andrei Pleșu.

Am devenit atât de debili, că ne-am pierdut interesul pentru autonomia morală și apetitul pentru imoralitate.

Al dumneavoastră, același,

 Prof Ioan Romeo Mânzală

 PS. Prezentul articol este o opinie, dar pentru Premiul NOBEL aștept următoarele propuneri: J.BAIDEN pentru Sport, URSULA.V. pentru Frumusețe, iar Zelenski pentru Pace…

CE FRUMOS!