Oamenii se împart în două categorii: cei care au propria viață și cei care își umplu marele vid existențial cu viața altora. Rețelele de socializare sunt un răspuns pentru cei care se ascund de viața reală sau nu au curajul ori atributele de a trăi viața pe care o visează. Din ce în ce mai mulți au ajuns să nu mai facă diferența între real și virtual.

Din punct de vedere psihologic, virtualul poate lua orice formă dorește fiecare individ, în funcție de caracterul, aspirațiile, năzuințele, felul lui de a fi. Dezavantajul este că ființele au devenit simple avataruri, lipsa conștientizării fizice a interlocutorului ștergând, comod, efectele reale ale interacțiunii. Cam ca într-un joc online, în care îți omori adversarul și mâine, simplu, dacă vrei, o iei de la capăt, tot cu el.

Așa au ajuns la putere…

Cei de astăzi, cu ajutorul rețelelor de socializare. Atât a socializat ,,diaspora”cu ai lor de acasă, încât ne-a distrus și vândut ca nație,  ca să le fie lor bine. Această percepție a realității virtuale depinde decisiv de caracterul fiecăruia, de nivelul de inteligență, de nivelul de educație, de modul în care acesta ar acționa în diverse circumstanțe conform trăsăturilor sale de personalitate. Felul în care abordează indivizii alți indivizi este filtrat prin propria personalitate, pentru că, în lipsa instanțelor morale de la nivel social, fizice, tangibile, se induce fals, ideea că totul este permis, în consecință, orice poate fi schimbat. Subconștientul joacă un rol dominant, deoarece se induce acea senzație de libertate întâlnită deseori în hipnoza terapeutică, unde starea asemănătoare celei dintre veghe și somn îi lasă acestuia controlul, în timp ce conștientul este, pentru o vreme, concediat. Lipsa fizică a interlocutorului a dărâmat barierele morale, conceptuale și a lăsat unora o portiță prin care să își strecoare propriile frustrări, nereușite, invidii, meschinării, în iluzia libertății absolute, a inexistenței controlului și a pedepsei. Așa au apărut hărțuitorii online, bullying-ul, avalanșele de propuneri indecente, personalitățile false, furturile de identitate, calomniatorii.

Citisem undeva că cei care-i vorbesc pe alții de rău nu spun nimic despre aceștia, ci doar despre ei înșiși. Ei le arată celorlalți, în  toată splendoarea, propria personalitate. Pentru că, noi percepem lumea prin prisma propriilor noastre concepții, atitudini, comportamente. Iar felul în care îi vedem pe ceilalți, e doar ceea ce transformăm, adaptând realitatea pentru a se plia pe ceea ce suntem noi înșine. Nu, internetul nu a schimbat oamenii. Ei sunt exact ceea ce au fost și înainte, doar că mediul online le-a oferit posibilitatea de a alege și de a se exprima conform alegerii. Exprimăm ce suntem.

Cine suntem într-o lume nebună?!

Unii sunt sfinți, alții nemernici, imaginându-și că sunt stăpânii vieții noaste. Totul este să nu te transformi din ,,salvator în criminal”…

Acum, dacă ești trecut de 65 de ani, n-ai decât să-ți găsești un loc pe un peron, într-o gară părăsită, unde să aștepți, resemnat, ”trenul vieții”. Acolo locuiește acum și ”Profesorul”, o valoare a nației române. Pentru că, inculții sunt ocupați să conducă țara. Se pregătesc pentru vânzarea ei și exterminarea oamenilor.

Îi aștept pe trădători pe peronul gării pustii, în care nu mai trece nici un tren. Doar trenul vieții, în care nu avem nevoie de bilet, întrucât nu mai există casă de bilete, nu avem nevoie de impiegat de mișcare, că nici ,,paletă” nu mai există. A fost furată și dată la fier vechi. Acum, gara este pustie. În gară am rămas doar eu și un rătăcit de profesor care, datorită unei pensii de mizerie, doarme aici, așteptând ca și mine, trenul vieții.

Aici ne-au adus ,,trădătorii neamului”. De aici poți rămâne sau poți pleca, cu primul tren, care există doar imaginar. Și viața este tot imaginară, după fizica cuantică. Aici vor ei să petrecem noi, cei peste 65 de ani. Pentru că tinerii au acum locul lor: sunt SCLAVII OCCIDENTULUI.

Nu l-am înțeles atunci, în totalitate pe Profesor. Pentru că,  eu n-am trăit ceea ce el a trăit și nici el nu mă putea înțelege. Eu visam că voi fi bogat, liber, că fac numai ce vreau. Iar acum el nu înțelege ceea ce noi am înțeles, pentru că nici el n-a trăit ce trăim noi. De aceea întâlnirile noastre au un țel și un loc comun.

Am urmat sfatul lui, primind un telefon, să ne întâlnim acum, în aceste momente dificile, pe același peron și în aceeași gară. Dar trenul n-a mai venit, iar gara era pustie. Doar un ins mai era pe peron, încovoiat, cu părul alb și nespălat, iar casa lui era chiar gara. Cine era? Profesorul. Ajunsese precum gara, întrebându-mă: oare tu știi cum este viața pe un peron al unei gări pustii, într-o democrație occidentală, unde curge lapte și miere, unde toți analfabeții au devenit miniștri, parlamentari cu limuzine la scară, iar valorile stau pe un peron și locuiesc în gara părăsită și dărăpănata? Atunci, am încercat să răspund obiectiv la întrebările profesorului, rămânând cu el pe același peron, în aceeași gară, așteptând trenul care nu va mai trece.

„Viața pe un peron”…

Se măsoară în ani, în oameni sau în gânduri și-n trăiri? Despre asta încerc să vorbesc, comparând viața de azi cu așteptarea pe un peron, într-o gară, prin care nu mai circulă niciun tren. Despre refugiile pe care ni le creăm singuri, atunci când realitatea nu mai corespunde cu ceea ce visăm să avem. Refugii în care așteptăm să treacă furtuni și să revenim într-un prezent mai frumos. Dar unde este frumosul, binele și idealul când te refugiezi în pustiu? Iar pustiul nu e decât un gol neumplut, zicea el. Noi ascultăm un cântec și exact așa ne trăim viața. Așteptăm deznodământul și credem că al nostru va fi special, că viața a pregătit pentru noi „un ceva măreț”. Așa începem noi să așteptăm și, în această așteptare, vin să ne bântuie, rând pe rând, sau toate odată: speranța, tristețea, dezamăgirea, exaltarea și, în final, resemnarea.

Am încercat să-l înțeleg, dar mai apoi, tot el a venit cu ideea că „ori trăiești viața, ori o înțelegi”, ori… aștepți un tren într-o gară.

Profesorul, personajul principal, aștepta o călătorie până când și-a dat seama că așteptarea în sine, era călătoria lui și a noastră. Pentru că, inevitabil, fiecare dintre noi are o destinație la care vrea să ajungă. Câteodată, până ajunge să o conștientizeze, pot trece zeci de ani, iar în cazurile cele mai triste, oamenii mor fără să ajungă să-și cunoască destinația. Doar că modul în care călătorim diferă pentru fiecare.

Unii schimbă trenuri după trenuri…

Diferite clase, cu diferite tipuri de confort, iar alții stau în picioare, lângă ușa de la intrare. Alții merg într-o singură direcție, fără bilet de întoarcere, pur și simplu așteaptă în gară. Așteaptă, pentru că ăsta e modul lor de a căuta ceea ce le lipsește.

„Crezi în Dumnezeu atunci când îl cauți. Dacă crezi că l-ai găsit, acela e și momentul în care l-ai pierdut”. Nu ești un om rătăcit decât atunci când îți este frică. Trăim într-o societate mută, pustie, ireală, doar gara a rămas reală. Oare ne temem de singurătate și de pustiu și acolo este salvarea? „În deşert, se zice, nu se duc decât îndrăgostiţii şi nebunii”.

Problema existenței este aceea care-l frământă. Unii se tem de moarte, dar nu de cea fizică. „Începem să murim când nu mai avem puterea de a alege”, iar ,,viața pe un peron” spune totul. Încetăm să existăm atunci când nu mai vorbim, or, și vorbirea în sine e o alegere.  Fericirea lor este departe de Orizont. Ei nu mai vorbesc de adevăr, nu sunt siguri de realitatea de astăzi.

Profesorul și eu căutam fericirea și orizontul care este greu de atins. Trenul s-a oprit în Gara Sibiu.

Profesorul este un erou al zilelor noastre. L-a adus Dumnezeu pe peron așteptând condamnarea celor care hotărăsc moartea semenilor lor, înainte de o moarte naturală. Dar nu l-a lăsat niciodată să renunțe la luptă, l-a lăsat să fie om printre puținii de acest fel pe pământ.

Nicio concluzie nu ar fi la fel de potrivită ca un îndemn: trăiți alături de EL o viață pe un peron părăsit, chiar și pentru câteva ore, pentru că apoi în jurul vostru vi se va contura mai clar peronul personal, banca de așteptare, calea ferată și pustiul.

Va aștept pe voi, cei care mai sunteți valori și români adevărați, aici, pe acest peron, să întâmpinăm împreună ,,Trenul Vieții”. Mai mai sunt doar câteva locuri în GARĂ, într-un colț unde nu plouă. Aici sunt și eu așteptând trenul, care nu mai vine…

Al dumneavoastră același

Prof  Ioan Romeo Mânzală