Într-o zi am realizat ce îmi lipsea… ceva fără de care nu poți trăi, chiar dacă ai tot ceea ce îți dorești. Îmi lipsea Dumnezeu.

Dacă în copilărie nu am avut o educație care să mă apropie de El, mai târziu am început să mă îndoiesc de existența Lui, mai ales în momentele grele din viață. Apoi, mă contraziceam și Îl învinovățeam pentru pierderile și pentru eșecurile mele. Dar de cate ori mă bucuram de frumusețea naturii, de aroma fructelor și de cerul plin cu stele, simțeam nevoia să-I mulțumesc. De câte ori am simțit că în viața mea s-a înfăptuit un miracol, am realizat ca numai El era răspunzător pentru asta.

Văzând că la orizont foarte mulți tineri nu mai cred în nimic, adică devin atei, iar unii conducători, așa ziși globaliști, dărâmă bisericile sau le transformă în cluburi, în mintea mea s-a ivit o întrebare:

„Oare exista Dumnezeu?– m-am întrebat. Trebuie să existe! Altfel, nu îmi explic atâtea vietăți, atâtea plante, atâta diversitate, atâta frumos, atâtea miracole. Iar daca nu există, atunci de ce îmi vine să plâng ori de cate ori mă gândesc la suferințele lui Iisus? Și de ce simt nevoia să-I spun că Îl iubesc? Oare nu cumva noi nu înțelegem cu adevărat ce ar vrea Dumnezeu ? Pentru că ne iubește mai mult decât se iubește pe El însuși.  

Iubirea nu impune, iubirea oferă libertate

Tata credea în Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a iubit, pentru ca m-a dăruit pe mine, atunci când el era sigur ca nu v-a avea copii. Se aștepta la o bătrânețe plină de singurătate și tristețe și, probabil, se gândea că va muri singur.

De cate ori mi-a spus tata că eu sunt un miracol în viața lui? Sau că sunt cel mai frumos dar pe care i l-a făcut Dumnezeu? Și cu toate acestea el se îndoia uneori de existenta lui. Mintea lui nu credea, dar sufletul lui Îl simțea. Sunt sigur că Dumnezeu există. Eu am nevoie de El. Trebuie doar să-L caut și să-L cunosc… ”

Apoi, l-am văzut pe Dumnezeu în tot ceea ce mă înconjura. L-am văzut în copilăria mea, atunci când m-a protejat de atâtea ori. L-am văzut în toată iubirea pe care am primit-o de la cei din jur. L-am simțit în sufletul care își dorea enorm să fiu un om bun…Dar oare legătura nu se făcea cu mine prin Duhul Sfânt? Există o forță nevăzută, pe care o simțim, care face legătura între Dumnezeu și oameni ?

 De regulă, la Rusalii este momentul când Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururea cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt, pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa. Căci, fără Duh Sfânt, nu  există Biserică.

Nu este vorba de o simplă “coborâre” din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii). Deși termenul “pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât. Teologic, “pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. 

Practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană. Prin aceasta, umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.

Cea mai frumoasă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii și până la următorul Paște. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca și “Tatăl nostru”. De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt – a treia Persoană a Sfintei Treimi

Numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt. Și, în continuare, regăsim toate însușirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl și Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Crez faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “

2. Duhul Sfânt este mângâietor. Însuși Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum și Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristați la auzul veștii că Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veșnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).

3. Tot Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului Divin, în cadrul aceleiași promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creația întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, și pentru care nici Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

Adevărul divin (Hristos Însuși) este singurul care eliberează omul din robia păcatului și îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu… veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuși Hristos se autodefinește ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Este și motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit și Duhul lui Hristos, cel prin care Hristos lucrează în Biserică. “Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; 

4.  Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt este omniprezent. Cu toate acestea, există un singur loc unde nu poate fi prezent: lumea păcatului, care nu poate cunoaște sfințenia lui Dumnezeu. Căci sfințenia nu este ceva magic, care vine peste om împotriva voinței sale sau fără ca el să cunoască. Dimpotrivă, sfințenia este asumare deplină și conștientă a unei vieți morale.

5. Când Dumnezeu a făcut lumea, a privit și a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau bune potrivit scopului cu care au fost făcute. Dar împlinirea acestui scop nu se face decât prin exercitarea binelui, a virtuților, a sfințeniei. Când nu se întâmplă aceasta, apare opusul, adică răul. Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire și adevăr”.

Poate părea alambicată explicația de mai sus, dar să ne gândim:

De unde suferința și răul din lume?

Cum pot fi ele depășite, dacă nu doar prin iubire și adevăr? Adică printr-un Duh Sfânt. Căci prin termenul “duh” se înțelege definirea unei stări sufletești, a unei atitudini duhovnicești. Care poate fi bună sau rea. De aceea, nu există doar Duh Sfânt, ci și duhuri rele, ”căzute” din înălțimea sfântă a iubirii.

Sfințenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esență, lucrarea iubirii. Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu și etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” ( 1 Ioan 4,8)

Dacă am vorbit de însușirile și lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim și roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament.

Părerea mea este că acum avem cea mai mare ,,luptă” între forțele răului și cele ale binelui. Este o luptă pentru supraviețuirea omenirii. Credința, indiferent ce religie, ne aduce pace, liniște, devenind mai încrezători în noi. Trebuie ca peste tot, ca și în știință și în credință schimbat ceva, nu trebuie să transformam ,,ceva să devenim…stat în stat”. Să nu uitam că și statul eșuează, poate intra în disoluție sau ne ducem spre un ,,haotism” fără ieșire. Dar să credem și să avem încredere în noi, să nu stăm cu gândul numai la bani și averi. Trebuie să ne întoarcem fața spre Dumnezeu și să trecem pragul bisericilor, să ne rugăm acum, în aceste momente grele, când avem și războiul, altă pandemie, inventata sau nu, la ușă.

Doamne ajută! Să ne rugăm la Dumnezeu pentru credință, sănătate, iubire și împliniri, pace pe pământ.

Prof. Ioan Romeo Mânzală