Dumnezeu, în filantropia Sa, n-a îngăduit să dispară integral însușirile “chipului lui Dumnezeu din om”, ci i-a dat omului posibilitatea să folosească tehnici, ca să acționeze din exterior asupra naturii și să-și asigure astfel supraviețuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că după cădere, tehnicile se dezvoltă progresiv pe pământ și că prin ele se gospodărește constituția lumii. Chiar Hristos a vindecat boli, a făcut minuni prin tehnica puterii sale spirituale.

Tehnicile s-au dezvoltat progresiv

În toată istoria omenirii. La început, și multă vreme după aceea, omul dă dovadă de o conștiință practică, care se inspiră din fapte mecanice ale realității, folosindu-se de pârghii la ridicarea greutăților sau la zdrobirea pietrelor; dar nu poate fi vorba de reflexie sau de înțelegerea raporturilor pozitive dintre lucruri și nici măcar de presupunerea unor legi cantitative de care ar asculta lucrurile. Omul folosește fenomenele mecanice, dar le ține învăluite în pânza imaginației și superstiției. Omul va fi multă vreme un mecanic care ignora mecanica, dar treptat se va smulge din fatalitate și determinismul naturii, căutând să nu se mai plece în fața naturii. Acul, țesătura, roata, securea, fierăstrăul și moara, procedeele diferite de producere și întreținere a focului, alături de olărie, sticlă și metale, sunt creații geniale care vin să confirme cele de mai sus.

Creștinismul și credința într-un Dumnezeu veșnic

Este ceea ce eliberează omul cu adevărat de sub robia legilor naturale sau a celor cosmice, a mitului veșnicei reîntoarceri, care domina mentalitatea omului antic. Este adevărat că știința propriu-zisă, ca sistem rațional de explicare a lucrurilor și nu numai ca un mănunchi de rețete practice, se dezvoltă în vechea Eladă. Această libertate a dobândit-o omul datorită creștinismului, cu credința lui într-un Dumnezeu veșnic. Toate creațiile au fost făcute de Dumnezeu, el fiind CREATORUL.

Știința și Tehnica a contribuit la progresul omenirii sub chipuri diferite. A dat omului posibilitatea să se înalțe către planetele sistemului nostru solar și dincolo de el, să pătrundă în lumea microcosmosului, să contribuie la ameliorarea condițiilor de viață ale omului și la împuținarea suferinței. Tehnica satisface, firește, în cea mai mare parte, trebuințele omului, dar, ca un revers al monedei, le suscită și le înmulțește la infinit. Omul epocii noastre este mereu mai nesatisfăcut decât omul altor epoci. Goana nebună a tuturor pentru satisfacerea trebuințelor materiale și puterea aproape discreționară a reclamei și consumului, care înmulțesc în mod disperat toate acestea, îndepărtează omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spirituale. Puterea de distrugere prin tehnică este foarte mare. Tehnica izvorâtă dintr-o rațiune autonomă, care nu vrea să știe de Dumnezeu, se aseamănă cu pomul cunoștinței binelui și răului din Paradis. Pe de o parte, ea pare să fie bună și slujește multe din interesele vitale ale omului. Pe de altă parte, se întoarce împotriva omului cu o putere de a distruge îngrozitoare. Diavolul știe că sub aparența binelui se ascunde răul.

Tehnica pierde relația cu Dumnezeu

Îl obligă pe om să se uite asupra lumii naturale exterioare și să uite de viața spirituală. Împins de trebuințe vitale și încântat de exactitatea științelor naturale, de caracterul lor geometric, de exactitatea și precizia aplicațiilor lor, omul s-a angajat pe calea larg deschisă de ele către lumea exterioară, neglijându-se pe sine și cultivând într-o măsură mult mai mică științele spiritului în comparație cu cele dintâi. Necesitatea primară de a trai l-a obligat pe om să se intereseze de cucerirea lumii din afară, îndreptându-și atenția spre această lume, în detrimentul cercetării minunatelor puteri care sălășluiesc în interiorul omului. De altfel, acestea alcătuiesc o lume mult mai complexă, mult mai misterioasă, mai greu de sesizat și mai fluidă decât lumea fizică, iar inteligența omenească preferă simplitatea, fixitatea și soliditatea, precizia și forma geometrică, pe care le găsește în lumea exterioară omului.

Apoi, trebuie spus că tehnica autonomă tinde să se transforme în scop în sine, să-l facă pe om să uite de sensul vieții sau a existenței sale. Tehnica nu este și nu poate fi decât instrument, iar nu scop. Un mare savant spune: ,,Ne naștem în minciună, trăim și murim în minciună”

Cercetătorii au și ei interesele lor

Iar istoria și cercetările pentru aflarea adevărului se fac pentru bani și interese. Și la noi, un așa-zis cercetător, datorită urii, intereselor și lăcomiei a schimbat un curs al istoriei într-un anumit domeniu. Nu există scopuri tehnice ale vieții, ci numai mijloace tehnice. Scopurile aparțin domeniului spiritului. Instrumentul tehnic, prin însuși natura lui, rămâne eterogen omului, spiritului și sensului. Cu toate acestea, el tinde să se substituie scopului și, prin importanța care i se atribuie astăzi, poate să mascheze sau să șteargă din conștiința omului chiar sensul vieții. Omul este, desigur, prin natură, ,,homo faber”, dar aceasta numai în vederea unor scopuri mai înalte. De aici importanța metafizică și religioasă a problemei tehnicii. Omul a primit din partea lui Dumnezeu poruncă să stăpânească pământul (dominium terrae), dar cu două condiții. Să nu uite niciodată că, lumea peste care a fost pus stăpân vine de la Dumnezeu și nu poate exista fără Dumnezeu, că e darul lui Dumnezeu față de om și că omul a fost creat la sfârșit fiindcă nu poate exista în afara mediului creat anterior. În aceste condiții, Dumnezeul omului, alcătuit din trup și suflet, era inelul de legătură între El și Cosmos. Poruncile se transmit prin Duhul Sfânt. Dar văd că mulți, datorită credinței, au devenit profitori.

Apariția civilizației tehnice

În virtutea unui antropocentrism excesiv, omul se așază în locul lui Dumnezeu pe pământ, pentru a deveni astfel stăpânul și proprietarul pământului. Căutând să imite pe Dumnezeu, caută să stăpânească și să exploateze natura prin mijloace tehnice fără egal în istoria omenirii. Dar nu mai ține seama de legile lui Dumnezeu așezate în natură, ci caută să impună naturii legile lui proprii. Pe această cale nu numai că se dă naștere unei lumi artificiale, deosebită de cea naturală, pe care omul o suportă cu dificultate, dar se dă naștere și unei crize ecologice, care amenință supraviețuirea omului pe planeta. “Este îngrozitor să vezi, spune Adunarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra, că specia umană a fost capabilă să distrugă, într-o perioadă de doua sute de ani de la începutul erei industriale, ceea ce natura a creat pe parcurs de miliarde de ani”. ”Oamenii trăiesc într-o falsitate creata chiar de ei. Dar nu putem trece cu vederea că rațiunea autonomă și tehnica promovată de ea, care a sporit încrederea omului în el însuși, uitând de Dumnezeu, a dat naștere procesului de secularizare care tinde să-l rupă pe om de Dumnezeu și să-l facă să devină sclavul lumii materiale, desfigurându-l din punct de vedere spiritual și lăsându-l fără apărare în fața spiritelor malefice.

Așteptările secolului al XVIII-lea nu s-au realizat

Cetatea cerească n-a coborât pe pământ și continuăm s-o așteptăm. Știința a dobândit victorii dincolo de așteptările secolului al XVIII-lea, dar lumea care rezultă nu pare să fie mai rațională decât cea pe care am cunoscut-o în veacurile precedente. Mereu mai multă lume din cadrul națiunilor celor mai puternice de pe pământ se simte fără ajutor în ghearele unor forțe iraționale, care vor să destabilizeze religia și cultura”. Iar un gânditor ortodox adăuga, la rândul său: “Conceptul modern de autonomie a rațiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitata în puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulându-i și dictându-i legile lui. Omul nu va putea ajunge niciodată la supremația spiritului pentru a depăși decalajul dintre progresul științific și cel spiritual, dacă va continua să rămână curbat asupra ideilor lui”.

Dumnezeu n-a creat lumea desăvârșită de la bun început – de fapt Dumnezeu a zis la început că lumea este bună și nu perfectă. Trăim astăzi în procesul confruntării dintre lumea autonomă, care duce la secularizare, care dezumanizează omul, distruge creația, și o altă lume, teonomă, care tinde la transfigurarea omului și cosmosului în Hristos și Biserică, prin lumina de foc a Duhului. Secularizarea progresului reprezintă eshatologia tehnicii raiul științei și tehnicii, intuiesc transcedentul.

Cineva spunea că arta creează, ca și tehnica, o realitate inexistentă în natură, cu mari repercusiuni asupra vieții. Însă realitatea artei este simbolică, iar a tehnicii este cu totul lipsita de caracter simbolic. Este adevărat, așa a fost atâta vreme cât tehnica a fost dominată de concepție mecanistă. Astăzi, lucrurile s-au schimbat fiindcă, folosita de o mentalitate quantică, tehnica a reușit să pătrundă în domeniul realității din lumea microcosmosului și să bata, după cum susțin numeroși savanți, la porțile transcendente. Din nefericire însă, mulți savanți, părăsind deismul iluminist, se orientează către panteism, din cauza realității pe care le descoperă în lumea microcosmosului. Pentru a depăși atât deismul, cât și panteismul, și pentru a progresa către o cosmologie teonomă, este nevoie să se ia serios în considerație lumina Duhului Sfânt de la Cincizecime, care îmbrățișează în Hristos cosmic, atât universul văzut, cat și pe cel nevăzut. Sprijinindu-ne pe această putere extraordinară, pe puterea lui Dumnezeu, vom putea umaniza omul și tehnica, prin transfigurarea lor în Harul Duhului Sfânt.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA!

 Al dumneavoastră, același,

 Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală