Oamenii vin şi pleacă din gara vieţii tale. Au trenuri de prins, au vise de atins, lasă-i să-şi urmeze drumul sau să-şi ia zborul dorit. Nu poţi trăi privind înapoi spre cei care ţi-au făcut viaţa mai frumoasă sau mai dureroasă prin prezenţa lor.
Trecutul e un tren care a plecat demult şi odată cu el au plecat şi ei. Dacă ai avut aşteptări, e timpul să le înapoiezi bagajele. Dacă ai fost profund dezamăgit, înseamnă că înainte de asta singur te-ai amăgit. Iar dacă crezi că ai suferit din cauza lor, aminteşte-ţi că nimeni nu te poate face să suferi fără permisiunea ta. Mulţumeşte-le pentru ceea ce te-au învăţat şi încetează să le mai cari bagajele. Cu zâmbetul pe buze, urează-le drum bun! E timpul acceptării lucrurilor pe care n-am vrut mult timp să le recunoaştem.

În viață, totul se schimbă
Prietenii vin și pleacă, trupul nostru se transformă odată cu trecerea anilor, iar copiii, oricât de mult i-am iubi, își vor urma propriul drum la un moment dat. Chiar și banii, oricât de mulți am avea, se pot risipi. Dar partenerul care te iubește cu adevărat va rămâne acolo, alături de tine, indiferent de vremuri. El sau ea va fi cel care te va susține, va râde cu tine, va împărți greutățile și bucuriile vieții. De aceea, este atât de important să îți prețuiești partenerul. Relația voastră e temelia pe care se clădește totul. În momentele dificile, când te vei simți pierdut, acea iubire va fi ceea ce te va menține pe linia de plutire. Nu uita să fii acolo pentru persoana care e mereu acolo pentru tine. Relațiile de durată nu sunt întâmplătoare, sunt construite cu grijă, răbdare și respect. Investiția în persoana pe care o iubești este, de fapt, investiția în fericirea ta viitoare.
Viața are momente când e mai simplă decât ne imaginăm. Uneori, tot ce trebuie să faci este să te lași iubit de cei care îți arată că le pasă. Iubirea și viața, de fapt, sunt două daruri care vin fără preț, fără să ceri nimic în schimb. Nu trebuie să plătești cu lacrimi pentru ele, ci doar să le întreții cu atenție și sinceritate. Ceea ce nu mulți înțeleg e că un singur chibrit poate aprinde întregul iad. Iar eu… eu nu pot promite un rai. Nu sunt perfect, nu pot oferi ceva ce nu am. Dar am învățat că există oameni care, în loc să caute o fericire falsă, preferă să împartă cu tine greutățile, să fie alături chiar și atunci când totul arde. Poate că nu pot oferi perfecțiunea, dar sunt persoane care ar alege să își trăiască iadul alături de tine, decât un rai în care să fie singuri.
În viață, nimeni nu îți poate promite că ceea ce simți va fi întors cu aceeași intensitate. Dragostea e, în esență, un joc riscant, un pariu pe care-l faci cu sufletul tău. Dar poate tocmai asta o face frumoasă: incertitudinea, faptul că nu ai nicio garanție. Poate că ar trebui să fim sinceri, cu noi și cu ceilalți. La un moment dat, încetăm să ne mai pierdem în întrebări de tipul “E paharul pe jumătate plin sau gol?” și începem să ne concentrăm pe esență, pe ceea ce contează cu adevărat. Nu mai contează cât avem, ci ce anume avem. Să ne asumăm fiecare alegere, fiecare risc.

Fiecare decizie ne definește traseul
Și da, există mereu posibilitatea să pierzi pe cineva. Dar la o adică, chiar aparține cineva cu adevărat altcuiva? În realitate, nu pierdem și nu deținem pe nimeni. Fiecare persoană care vine în viața noastră merge cu noi doar o vreme. Uneori drumul e lung, alteori e scurt. Dar fiecare prezență lasă urme, schimbă direcția sau modul în care vedem lumea. Și asta e partea frumoasă. Nu durata contează, ci experiența, lecțiile pe care le învățăm și momentele pe care le împărtășim. În final, viața e o succesiune de întâlniri și despărțiri, și cred că tot ce putem face e să trăim sincer fiecare clipă. Să fim prezenți în momentul acela și să acceptăm că, uneori, drumurile se despart, iar asta e în regulă. Fiecare pas înainte ne apropie de noi înșine.
Într-o lume unde toți se ascund în umbrele rațiunii, prefer să fiu eu, cel care își urmează inima, chiar dacă asta înseamnă să mă avânt orbește în necunoscut. E simplu: îți place de mine sau nu, dar eu aleg să iubesc, fără calcule, fără rețineri. Într-un univers în care frica de eșec paralizează sufletele, eu aleg să-mi deschid inima larg, chiar dacă uneori risc să mă pierd. Iubesc dincolo de logică, dincolo de temeri. Într-o mare de lași care preferă siguranța gândurilor, eu aleg nebunia dulce a iubirii necondiționate. Prefer să trăiesc și să ard intens, chiar dacă mă costă tot. Mulți dintre noi trăim cu senzația că avem timp nelimitat. Ne spunem că vom avea mereu o altă ocazie să ne bucurăm de lucrurile care contează, că putem amâna să spunem „te iubesc”, să apreciem un răsărit sau să petrecem timp cu cei dragi. Ne păcălim singuri crezând că va exista mereu un „mai târziu” în care vom avea răgaz să trăim cu adevărat. Dar viața nu funcționează așa.

Timpul nu stă pe loc
Nu așteaptă până suntem pregătiți. El curge neîncetat, iar momentele pe care le ignorăm azi s-ar putea să nu mai fie acolo mâine. Persoanele pe care le avem acum lângă noi, șansele pe care le avem la îndemână, nu sunt eterne. Oricât de confortabil ar părea să le amânăm, realitatea este că viața merge înainte fără să întrebe dacă suntem gata.
Așadar, nu aștepta. Trăiește azi. Spune ce ai de spus. Bucură-te de micile momente. Îmbrățișează-i pe cei dragi și arată-le că îți pasă. Pentru că poate că mâine nu va mai fi un alt „mai târziu”. Poate că mâine, șansa de a aprecia ceea ce este cu adevărat valoros va fi dispărut.
În viață, vei observa că unii oameni te vor uita fără ezitare. Cei nerecunoscători, de exemplu, nu vor ține minte niciodată cât de mult ai făcut pentru ei. Nu contează cât de mult ai investit în relația cu ei, căci, pentru ei, e ca și cum nimic nu ar fi existat. Apoi, sunt cei care te-au căutat doar când aveau nevoie de ceva. Odată ce și-au obținut ce-au vrut, dispar, ca și cum n-ai fi contat vreodată. E trist, dar când rolul tău în viețile lor s-a încheiat, pur și simplu te dau deoparte, fără regrete. În cele din urmă, sunt cei care, de la bun început, nu te-au vrut în preajma lor.
Indiferent cât ai încercat, indiferent ce ai oferit, ei nu te-au considerat niciodată important. Nu te-au văzut nici ca pe un prieten, nici ca pe cineva valoros. Tu ai fost doar o prezență pasageră. Trei tipuri de oameni. Trei feluri în care vei fi uitat. Uneori, ai impresia că încă mai ai timp să schimbi lucrurile, că mai poți face ceva. Și, teoretic, poate chiar așa este: niciodată nu e prea târziu să încerci. Dar în realitate, de cele mai multe ori, când îți dai seama că trebuie să acționezi, e deja prea târziu pentru ca lucrurile să conteze cu adevărat. Ai lăsat să treacă momentele importante, iar ceea ce faci acum nu mai are același impact. E ca și cum ai ajunge la o petrecere când deja toți au plecat. Da, ai făcut un efort, dar ce rost mai are? Acțiunea nu mai schimbă mare lucru, pentru că esențialul a fost pierdut când n-ai fost acolo la momentul potrivit.
M-adun în toamnă ca-ntr-o poveste pentru totdeauna. Toamna, spunea tata, oamenii își limpezesc sufletele în apele cerului… Uneori îl credeam… Uneori… Astăzi, nu mai reușesc să trec de barierele propriilor mele îndoieli. Probabil e adevărat că, de fapt, nu îmbătrânim, ci ne dumirim… Trăim puțin, pe repede-nainte, mereu convinși că răul cel mare e doar pentru ceilalți. Uităm că viața e spectacolul fiecăruia și că poți alege, da, de cele mai multe ori, poți singur alege, dacă-l joci pe stadion sau într-o sală de teatru aurită. Cel mai bine ne pricepem în viața asta la pus garduri: între noi și vecini, între noi și lume, între noi și noi. Avem în sânge fascinația privitului de după perdea. Cu lumina stinsă. Ne subordonăm existențial principiului axiomatic ”ce va zice lumea dacă…” Ne trezim dând celorlalți sfaturi pe care noi nu le-am urma niciodată.

Suntem mereu cu sufletul la gură
La gura altuia. La urechile lui. Viața se duce mai repede decât ochii ciorapilor de mătase și noi ne comportăm ca niște zei rătăciți pe pământ. În eternitatea noastră iluzorie, dăruim prostește timp, aștep­tăm măriri, nu învățăm nimic din căderile care generează cele mai interesante lecții de supraviețuire și de adaptare la ostilitate. În esență, cred că abia când reușești să te adaptezi la ostilitate dobân­dești raiul. Formă iluzoriu-compensatorie pentru si­nu­­soi­dele pământești ritmic parcurse de om, raiul e clipa când insul comun face pace cu el însuși.
Când renunță să mai fie infatuat, impostor, ipocrit, când pricepe că eternitatea nu-i aparține decât în aroganța visurilor lui de mărire, când se uită în ochii celui cu care vorbește, când calcă desculț prin iarba propriilor gânduri, dar, mai ales, când tace. Când ascultă. Pentru că abia atunci când tace ca să asculte, omul își limpezește sufletul în apele cerului, așa cum credea tata…
Ca să știi ce-nseamnă o durere, de orice fel, trebuie s-o fi simțit. Ca să știi ce-nseamnă privirea pe care și-a pus umilința pecetea trebuie să-ți fi îngropat măcar o dată ochii în asemenea oglindă a deznă­dejdii și să te fi simțit măcar o clipă înfrățit cu purtătorul ei. La câtă suferință și la câtă nenorocire e pe lume, mi-e rușine să spun că suferința mea cea mai mare este imper­fecțiunea lumii.
Durerea fizică și cea sufletească nu sunt de imaginat, oricât de bine ți-ar fi descrise, până ce nu le-ai simțit cu propria ființă. Cine-și trăiește mare parte a vieții pentru alții, când i se iau poverile de pe umeri, nu se simte ușurat ci descumpănit. Își pierde echilibrul, ca apucat de-o bruscă amețeală.
E-atâta durere pe lume și o suport din ce în ce mai greu. O simt ca pe-o vină personală. Doamne, ori schimbă lumea, ori schimbă-ne pe noi, ca să pricepem și noi ceva. Ce sens o avea oare lumea? La ce ne-ar folosi Raiul, dacă n-am întâlni în el nicio ființă pe care am iubit-o în viața de-aici…
Această lume fizică, pe care o percepem prin simțuri, este doar o manifestare a gândurilor și sentimentelor tale.
Tu ești sursa propriei tale realități, iar viața ta este o manifestare a conștiinței tale. Atunci când conștientizezi acest lucru, poți începe să lucrezi activ pentru a-ți transforma realitatea, schimbând ceea ce simți și crezi la nivel profund. Acesta este un concept profund, care poate duce la o mare putere personală și libertate, dar necesită și responsabilitate, deoarece tot ceea ce experimentezi pornește de la tine.
Al dumneavoastră, același,
Prof Ioan Romeo Mânzală

PS. Mulți spun că societatea este nocivă, dar societatea este compusă din noi și familiile noastre…