,,Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți timp să împărtășești gândurile prețioase pe care le ai” – Octavian Paler”

Trăim vremuri tulburi
Am ajuns să ne omorâm noi pe noi, am ajuns să ne răpim noi pe noi, să răpim copiii, să-i abuzăm sexual, să-i vindem în străinătate și să le căutăm oasele în Romania. De când a devenit Romania o junglă? Nu ne interesează decât politica, alegerile, hoția și minciuna, care pe care. Oare cine ne mai poate opri? Și Dumnezeu a început să nu ne mai înțeleagă și să-i fie scârbă de noi. Lumea a devenit o problemă și, pe zi ce trece, să fie scăpată de sub control. Noi nu ne mai regăsim în timpurile pe care le trăim, nu mai avem locul nostru, rolul nostru, menirea noastră. Calicia din noi, răutățile din noi nu duc la nimic bun, duc la lucruri ciudate. Am văzut oameni care se roagă, se închină, țin posturi, merg zi de zi la biserici, iar când ajung în comunitate, bârfesc, urăsc, înjură, dușmănesc pe toata lumea, își judecă semenii. Oare de ce se roagă și mai merg la biserică ? Nu este un timp irosit aiurea? Sau lipsa de cultură duce la aceste extreme?
Avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici. Autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin, cumpărăm mai mult, dar ne bucuram mai puțin. Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp, avem mai multe funcții, dar mai puțină minte, mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată, mai mulți experți și totuși, mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puțină sănătate. Oare de ce toate astea?
Nu cumva noi nu înțelegem rostul nostru, menirea noastră pe acest pământ? Nu cumva pălăria este prea mare pentru timpurile din ziua de astăzi? AVEM, dar concluzia finală este de ce avem, de aceea nu avem.
Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puțin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculam prea obosiți, citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar. Totul în societate pornește de la comportamentul nostru, de la modul de gândire, de la modul de abordare. Avem și ne văietăm că nu avem, plângem și râdem, ca și cum nu ne mai recunoaștem pe noi. Mințim, și, peste puțin timp, nu mai recunoaștem ce am mințit. Atunci, cum vrem să îndreptăm ceva, să gândim ceva în societate, când noi nu putem să ne controlăm pe noi?
Societatea este compusă din noi, comportamentul este al nostru și alegerile politice sunt ale noastre. Ce facem? Cum îndreptăm acest comportament al oamenilor? Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des
Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață mai bună, mai simplă, mai înțeleaptă. Am adăugat ani vieții și nu viața anilor. Am ajuns până la lună și înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada, să facem cunoștință cu un vecin. Undeva, oamenii greșesc mult și le lipsește ceva. Oare noi stăpânim ,,gradul de cultură al personalității?” Oare noi suntem chiar atât de inteligenți și atât de slabi lipsindu-ne mij­locul?
Ori suntem dirijați de forţe oculte, pe care noi le evităm și nu le luăm în calcul, ca și cum sunt prea mici pentru iureșul trăit în ziua de azi. Mergem pe stradă și avem un comportament de oameni nebuni, vorbim singuri, mâncăm mergând toate chimicalele lumii, bem tot ce este mai rău și ne întrebăm de ce a devenit cancerul ”flagelul secolului”.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei încete, oamenilor mari și caracterelor meschine, profiturilor rapide și relațiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorțuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosință, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare, de la bucurie, la liniște și moarte. Oare această lume mai știe să se bucure de ceva, mai poate să simtă că trăiesc oamenii pe acest pământ? Am devenit ca niște roboți, având pe cap o pungă cu prafuri psihotronice.
Sunt niște vremuri în care avem prea multe vitrine, dar nimic în interior, vremuri în care tehnologia îți poate aduce această scrisoare și în care poți decide fie să împărtășești acest punct de vedere, fie să ștergi aceste rânduri.

Amintește-ți să petreci timp cu  persoanele iubite
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va crește curând și va pleca de lângă tine. Amin­tește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de lângă tine, pentru că aceasta este singura comoară pe care o poți oferi cu inima și nu te costă nimic. Să nu-ți fie teamă să pierzi pe cineva. Oamenii predestinați de soartă, nu se pierd.
Amintește-ți să spui “TE IUBESC” partenerului și persoanelor pe care le îndrăgești, dar, mai ales, să o spui din inimă. O sărutare și o îmbrățișare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Amintește-ți să-i ții pe cei dragi de mână și să prețuiești acel moment pentru că, într-o zi, acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți timp să împărtășești gândurile prețioase pe care le ai. Suntem prinși într-o goană nebună, în care nu cunoaștem nici cum am ajuns aici, nici cum plecăm de aici și nici unde trebuie să ajungem.
Ne pierdem de foarte multe ori energia pe lucruri mărunte și uităm să ne dozăm efortul și să ne bucurăm de lucruri mici.

Viața se derulează cu o viteză incredibilă !
Iar noi suntem simpli spectatori. Și, de multe ori, trec pe lângă noi foarte multe din bucuriile vieții. Zilele săptămânii trec cu o viteză amețitoare, iar nouă nu ne-a rămas decât să ne gândim la zilele de week-end-uri. Avem o criză de sinceritate pe care o depășim foarte greu. Se spune că a fi sincer, trebuie să nu ascunzi nimic, să-ți deschizi sufletul pentru a căpăta credibilitate în societate. Ești considerat sincer, nu atunci când nu ascunzi nimic celuilalt, ci atunci când nu ascunzi ceea ce se așteaptă de la tine să ascunzi. Ești considerat sincer, numai atunci când spui doar ce vrea să audă cel care te ascultă. Sinceritatea este și ea un aspect al instinctului actului de conservare. La clasa de sentimente participă și sinceritatea. Oamenii când sunt lăudați, se cred și sinceri. Dacă nu lauzi, ești făcut de la nebun la hoț și multe altele. Opusul iubirii nu este ura, ci indife­rența. Înțelepții spun că, dacă vrem să schimbăm lumea cu adevărat, trebuie să fim noi înșine mai buni. Iar această schimbare de bunătate, comportament, să o transmitem tuturor celor din jurul nostru.

De ce ne este frică și de cine ?
Gândim altceva și spunem altceva, atunci când suntem întrebați. Oare de ce? Suferim de ceva? Noi chiar nu realizăm că nu spunem ceea ce gândim? Abia atunci ar începe să conteze eforturile noastre față de imensa suferință în care se zbat milioane de oameni. Și atunci ne-am trezi din somnul indiferenței, care ne anihilează iubirea față de aproapele nostru, care este totuna cu noi. Atunci când nu mai iubim pe cineva, apare indiferența și nu ura. Pasiune există și în dragoste și în ură, dar nu o găsim în indiferență, pentru că, să urăști și să iubești pe cineva, înseamnă pasiune. Vorbim și urâm mult, dar iubim prea puțin. Așa nu ne putem crea un drum pe care îl dorim cu toții.
Cine ne întinde o mână de ajutor? NIMENI! Pentru că noi, românii, știm totul, dar nu știm nimic. Așa de bine ne-am condus țara, încât am vândut totul pe nimic. Și trădarea face parte din jocul unor indivizi ajunși la putere! Iar, după atâta rău pe care-l fac oamenilor, tot ei sunt aleși de aceeași oameni. Stau și mă întreb: Oare culmea prostiei tot la noi există? Cred că, sigur, DA!!!!!

Al dumneavoastră același
Prof. Ioan Romeo Mânzală