Toate popoarele care au lăsat în urma lor un nume, au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.

Strămoșii sunt aceia care ne-au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limbă, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o poruncă esențială, care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care are respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și, cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii, este acela de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului.

Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate  sentimente. Iar pentru români, nimic nu este mai de preț ca moștenire decât Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.

A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă onoare.

“Limba nu este doar un subordonat al gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile, căutăm expresiile cele mai potrivite. Dar limba este o moștenire cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante și, prin urmare, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel, limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală  națională.” Această concluzie are o importanță absolut colosală.

Nu vorbim și nu gândim la întâmplare

Și, folosind limba strămoșilor în mod necesar, va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limbă românească. În această înțelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește, va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamă”.

Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt  fenomene  pe care nu le putem evita, suntem condiționați și suntem parte din ele, fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate ”la voia orișicui și orișicând”.

Din tot ce a fost arătat rezultă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Așa cum nu putem să ne alegem rudele, cu atâta mai puțin ne putem alege “strămoșii”. Să cultivăm moștenirea strămoșească este o cerință existențială. Niciodată să nu uităm că nu există legământ omenesc mai solemn decât acela de a nu uita ceea ce datorăm strămoșilor.

Sub ochii noștri vedem cum valorile morale, toată tradiția creștină  care au dăruit splendoare și prestigiu, sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii “globaliste”. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană  și în momentul de față, prin forța financiară sau militară. Gândirea multor, foarte multor oameni, a fost pervertită și pângărita până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți, care visează la lagăre cu confort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limită de a nu mai crede că o alternativă există. Dar această alternativă există.

Dumnezeu nu va lăsa lumea Lui să piară!

Acest drum mântuitor există. El există în adâncuri, în sufletele celor care cred și cred în Dumnezeu. EL mereu va lumina mintea celor care îl  caută și le va arăta “calea, adevărul și viața”, le va arată drumul care duce acasă. În momentul de față, miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul, miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează.

Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conlucrat. Cu diavolul nu se stă de vorbă. Ceea ce trebuie să facă aceia care sunt de bună credință este să spună mereu, tare și răspicat ceea ce după cunoștință și conștiința lor este adevărul. Niciun fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urmă cu două mii de ani, doisprezece pescari au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proaste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Roman, sunt domnia neamului prost. Lupta  pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin “retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, viețuind în sate și comunități organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău.

Credința în bine și practicarea lui individual și colectiv, are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos românii, nu sunt proști și nu pot fi  prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din păcate sunt destul de mulți, dar nu ar trebui nici băgați în seama și, mai ales, nu trebuie argumentat cu ei. Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe “părerea”, adică vidul pe care îl are în cap. Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească.

Lor le stă în ajutor Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Hristos, cel care schimbă comunitatea adunată în credință, în forță invincibilă. Biserica Ortodoxă, întotdeauna în momentele istorice critice, a știut să dea românilor cel mai bun sfat și cea mai bună soluție. Aici suntem față în față cu incredibila  putere a rugăciunii, a “dialogului” cu Dumnezeu, cel în Treime mărit, care nu dă greș niciodată. Legat de cele spuse stă bunul simt românesc, echilibrul și dreapta  măsură românească, mereu cu grijă, răbdare și hotărâre. Aici vedem conlucrarea dintre Creator și oamenii,” pe care atâta i-a iubit încât, pe Fiul Sau, unul născut, l-a dat, ca tot cel ce crede întrânsul să nu moară, ci să aibă viață veșnică.”Ioan 3;16).

Dar să nu ne amăgim. Dumnezeu respectă creația Lui și așteaptă din partea ei cooperare, efort.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: “ajutorul lui Dumnezeu este pururea gata și întotdeauna aproape, dar el se dă doar acelora care caută și trudesc și încă mai vârtos acelora care, după ce au folosit toate puterile lor, cu toată inima se roagă, “Doamne, ajută-ne!”. În aceste vorbe fără egal, Sfântul ne arată că ajutorul lui Dumnezeu nu este nici întâmplare și nici magie. Dumnezeu, cel care pe toate cele de trebuință ni le-a dăruit pentru a viețui, ne respectă prea mult pentru a ne conduce fără voia  noastră. Dumnezeu nu îngăduie ca “talanții” ce ne-au fost dăruiți să fie irosiți. Este aici dovada dragostei ce ne poartă și a respectului nobil pe care îl are pentru lucrul Mâinilor Lui. Că așa este o vedem și în faptul că la Sfânta Jertfă nu se aduc boabe de grâu sau struguri, se aduc daruri, schimbate prin muncă omenească, pâine și vin. Că așa este, vedem iarăși în taina înmulțirii pâinilor. Abia după ce un băiat dăruiește puținul ce îl purta în traistă, cinci pâini de orz și doi peștișori, abia atunci Iisus așează mulțimile și le satură foamea cu îmbelșugare. Mila omenească este îndată răsplătită cu mila fără egal a Creatorului. Așa se alcătuiește “Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Într-o lume nedreaptă, nu ne-a mai rămas decât credința.

 Al dumneavoastră, același

Prof. Ioan Romeo Mânzală