Concurenţa loială între oameni nu poate exista. Este o iluzie şi o dezbinare. Fiecare om are talentele sale, cunoştinţele sale, aptitudinile sale mentale şi emoţionale, capacităţile sale fizice şi o experienţă proprie de viaţă. Fiecare om are tipul său propriu de inteligență. Unii au o inteligență socială care îi face apți de a comunica eficient cu ceilalți, alți au o inteligență emoțională care îi face să fie empatici și să înțeleagă ce se ascunde în sufletul oamenilor, alți au o inteligență abstractă cu care pot rezolva abstracte de matematică,iar alţii sunt înţelepţi. Fiecare dintre noi este unic, iar creativitatea este infinită. În aceste condiţii, concurenţa este imposibilă şi inutilă. S-au creat pârghii nocive, care au dus omenirea la un dezastru fără ieşire.

Sistemul ne priveşte şi ne tratează ca şi cum noi am fi bucăţi de cocă. El ne aşează în tăvi de cozonac, unele rotunde şi altele în colţuri, şi ne pune la copt. După ce ne-a copt, ne invită să concurăm între noi, pentru a putea intra în şabloanele construite de el. Mii şi mii de cozonaci rotunzi concurează pentru a intra într-o formă rotundă construită de sistem. Cozonacii rotunzi sunt aici un simbol pentru cetăţenii care concurează pentru locurile de muncă create de concerne. Noi oamenii suntem însă fiinţe spirituale şi trebuie să ne dezvoltăm încontinuu. Locurile de muncă create de concernele mafiei ne împiedică dezvoltarea noastră deoarece ele sunt munci mecanice, unde nu faci altceva decât să duci la îndeplinire ordinele superiorilor. Dumnezeu ne-a făcut să fim creatori şi nicidecum slujitori. Între creatori concurenţa este inutilă, deoarece creativitatea este infinită şi deci fiecare dintre noi poate realiza ceva deosebit. Numai între slujitori există concurenţă. Iar această concurenţă este neloială.

Profesorul în economie Franz Hoermann, de la Universitatea din Viena spune:

„Concurența a fost cea mai proastă idee din istoria umanității.”

Cei din vârful elitelor mondiale nu concurează între ei, dimpotrivă ei colaborează și au o agendă politică pe care o duc cu tenacitate mai departe. Ei știu că prin concurență se ajunge la dezbinare. Pentru a fi puternic trebuie să colaborezi și nicidecum să intri în concurență cu ceilalți. Aici, nu trebuie să învăţăm de la ei. Noi trebuie să colaborăm și să nu ne dezbarăm de concepția iluzorică și inutilă a concurenței ce ne-a fost indusă de sistem. Colaborați cu ceilalți pentru o viață mai bună! Împrieteniți-vă între voi pentru a deveni mai puternici! Prietenia virtuală pe rețelele de socializare nu este însă de ajuns. Trebuie să ne întâlnim și să ne cunoaștem personal.

Încercați să vă faceți prieteni chiar și dintre aceia ce servesc sistemul, deoarece nu toți sunt oameni răi. Pentru ca să înțelegeți acest lucru, vă dau un exemplu. Au fost ofiţeri nazişti care au salvat deţinuţi de la moarte şi au fost deţinuţi pe post de paznici care şi-au trădat fraţii de suferinţă trimiţându-i la moarte.

Oameni răi și oameni buni

Există de ambele părți ale baricadei. Noi, oamenii, deseori uităm ce influență puternică avem asupra celor din jur prin simpla noastră prezență, prin modul în care ne comportăm în viața noastră de zi cu zi, prin ceea ce facem și ceea ce spunem.

Noi am fost programați să-i etichetăm pe toți cei ceilalți, să-i închidem într-o „cutie” și să avem anumite așteptări de la ei în baza acelor etichete pe care le-am lipit, dar oamenii nu pot fi băgați în cutii, nu pot fi catalogați ca și cum ar fi niște roboți, fiindcă au gânduri/credințe/reacții/comportamentediferite. Oamenii nu sunt ființe care funcționează în niște limite rigide, ei sunt ființe multifațetate, imprevizibile.

„Când avem curajul să spunem lucruri pe care în trecut nu ne încumetam să le spunem cu voce tare, când facem lucruri pe care în trecut nu ne încumetam să le facem, ca să nu-i deranjăm/ supărăm pe alții, nu creăm o schimbare care are efect în mediul respectiv (în familie, în grupul de prieteni, la serviciu, etc). Dar asta înseamnă să trăim la modul autentic: să nu ne rostim adevărul, să nu trăim adevărul, indiferent ce cred/ spun/ fac cei din jur. Da, este de dorit să spunem adevărul la modul echilibrat, cu compasiune, cu respect față de ceilalți, nu la modul provocator, nu jignindu-i pe ceilalți.

Energiile actuale

Ne împing să ne manifestăm la modul autentic, să nu ne mai cenzurăm atât cât am făcut-o până acum. Și nu este cazul să ne judecăm pentru ce am spus/făcut anumite lucruri; poate că nu am fi fost în siguranță am fi spus/ făcut acele lucruri, poate că ar fi existat niște consecințe foarte dure. Dar acum situația este alta și noi suntem alții, așa că permiteți-vă să fiți mai autentici, să vă rostiți adevărul, să vă trăiți adevărul! Asta va schimba energia în jurul vostru.

Și este rolul vostru să schimbați energia acolo unde vă aflați, să ridicați nivelul de vibrație al grupului/ locului respectiv; asta este valabil în special pentru aceia dintre voi care sunteți empatici.

Dacă ești genul de persoană care iubește energiile armoniei, echilibrului, păcii, cel mai probabil să fii una dintre persoanele care are rolul de a aduce acest gen de energie în locul în care se află, în relațiile sale. Și asta nu înseamnă să eviți să spui acele adevăruri care i-ar deranja/ irita/ în furia pe alții, ci înseamnă să spui ai curajul și să spui ceea ce simți cu adevărat, să faci ceea ce simți. Și nu e nicio problemă dacă alții vor fi șocați de fapt că ai spus/a făcut ceva ce nu se așteaptă din partea ta. O să le treacă! Lee Harris

Așa o să constați cât de puternic te simți. Rostește-ți adevărul, nu mai închide/ascunde în interior ceea ce simți/crezi/vrei cu adevărat!

Și nu mă refer la a-i testa pe cei din jur, aruncând „grenade energetice”(adevăruri dureroase) în stânga și în dreapta, ci mă refer la a-ți rosti adevărul într-un mod civilizat, echilibrat, cu compasiune, respectând dreptul altora de a avea o altă părere. Și poate că la început nu să-ți iasă prea bine, însă nu poți învăța să-ți rostești adevărul la modul echilibrat decât exersând.

Atunci când privești cu atenție, lucrurile pot apărea într-o cu totul altă lumină, dezvăluind că sunt diferite de o primă (sau chiar de o a doua) impresie. Ca urmare a scrutării stricte a realităților, a permis definirea experienței prin câteva cuvinte, de neînțeles pentru cei care nu au pășit vreodată pe acele tărâmuri ferite.

Previziunea duce la predeterminare?

Probabil că da. Când știi dinainte rezultatul unei acțiuni o vei întreprinde mecanic, abia atent, cunoscându-i succesul, sau vei apela, circumspect, tot mai rar, la abordări noi, sperând să înlături spectrul nereușitei. Simplu. Și, în mod atât de bizar, alunecăm de la o presupusă preștiință la o resemnată predeterminare, scăpând, astfel, de povara firească a răspunderii privilegiate la propriile acțiuni.

Mereu atotștiutori, unii dintre noi privim deja către zare cu ochi expert și emitem concluziile viitorului, bazate pe niște premise știrbe și, adesea, fanteziste. Nu contează ce spui, îmi atrăgea atenția pe cineva, ci doar felul în care rostești fie și o nerozie, pentru a convinge, nu pentru a lămuri. Îmbrăcăm în vorbe apăsate ziua de mâine, astfel aspectul ei real, la momentul cuvenit, devine lipsit de însemnătate și conținutul ei caduc. Va spune cineva „vezi, ți-am zis eu!”, iar problema împlinirii va fi tranșată, la umbra generoasă a unui semn de întrebare uriaș, dar niciodată în conversație.

Ni s-a tot zis că suntem victimele unei colosale mașinațiuni, care înglobează pașii hotărâți către dezastru. De o parte sau de cealaltă a muntelui, oriunde vom cădea sau, dimpotrivă, ne vom savura finalul ascensiunii, pe culme, vom ști că deznodământul a fost prevăzut de cineva, iar traseul nostru a devenit o simplă formalitate, atâta timp cât, s-ar părea, am împlinit un soi de profeții profane, în loc să nu trăim acel fragment de existență. Ni se răpește, astfel, plăcerea drumului, bucuria vieții, părem doar pioni interșanjabili, simplu de sacrificat, așezați de complezență pe o tablă menită unui rezultat prestabilit. De aici, bănuiesc, și atitudinea tristă, încruntată, resemnată a multor semeni, angrenați într-o rutină fără noimă.

De la o vreme, ni se descrie insistent prăvălirea noastră, ca neam, în culisele istoriei făurite de alții, iar „profețiile” în sprijinul ori împotriva acestei idei par să paveze un viitor morocănos, sinistru. „Noi ca noi, dar copiii și nepoții noștri…”, declamăm, înnegurați, de parcă debarcarea pe tărâmul omonim al lui Hades a fost planificată, cu precizie, iar ancora a fost deja afundată. Iar aici apare o problemă uriașă, a cărei rezolvare nu se poate efectua doar la nivel declarativ, ci necesită multă determinare, extinsă pe umerii multor generații.

Avem nevoie de educație, de înțelepciune, de sens în tot ceea ce presupune viitorul. Copiii noștri au nevoie de noi și de strădania noastră pentru a împlini un mâine coerent, nu o proorocie ambiguă, destinată să ne arate atotștiutori, nu învingători ai cumpărături zbuciumat spre împlinire. Este necesar să devenim, nu doar să fim, pur și simplu, încolonați sub stindarde cameleonice. Să pornim de la fapte mărunte și să le așezăm, atent, în atitudini uriașe. Nu e simplu. Mai ales, nu e ușor să faci aceste lucruri de unul singur.

 Profeții viitorului prestabilit

Şi ai intereselor de moment uită, convenabil pentru ei, să nu spună câte de importantă această unitate. Împreună, izbutim să ne făurim destinul (știu, sună a slogan politic, dar departe de mine intenția aceasta). Fărâmițați, privind mutroși unii la alții și resemnați în calea veșnicei furtuni, așteptăm să apară specialiști, să făurească ei un destin conform stasului în vigoare, iar noi, eventual, să mai dobândim un motiv pentru a ne plânge.

Bun, îmi veți spune, și care este soluția? Eu cred că suntem datori să (re)devenim, în primul rând, mai buni unii cu alții. Să ne dăruim zâmbete sincere și cuvinte frumoase. Să ne fim prieteni și să ne ajutăm, punând astfel măcar o piatră la temelia viitorului pe care îl îngrijesc, pentru noi și pentru cei care vor veni. Să nu luăm totul de-a gata și să nu așteptăm doar de la alții schimbarea. Cele mai mărunte gesturi, cele mai simple acțiuni pot aduce o să fie vreți – inițial greu sesizabilă – în cele mai multe ori altfel de lume, o astfel de cum nu vom fi.

Vă voi oferi un exemplu, observat într-un mijloc de transport în comun. Un exemplu, în egală măsură, trist și îmbucurător, ca o profesie profană și lugubră dezamorsată cu un simplu gest. Pe scaune ședeau bărbații, în picioare se chinuiau să nu cadă, printre frâne acționate arbitrar, femeile, privite de sus, cumva, de ocupanții jilț parcă moștenite (așadar, cuvenite) ereditar sau să fie unele merite cu greu vizibile. Un străin – chiar nu știu țara de origine, știu doar că avea un aspect exotic – s-a ridicat și, zâmbind parcă din suflet, i-a oferit locul unei doamne. Să nu credeți că a declanșat o epidemie de gesturi politicoase, dar comportamentul acela elegant parcă mi-a înseninat ziua, a învățat să devenim, cu pași mici, dar hotărâți, prin bunătate și eleganță, făuritorii propriului destin. Restul, sincer, cred că este simplă vorbărie, menită să ascundă sforile și mecanismele rătăcirii către zări prestabilite. Și nimic mai mult. (Fragmente dintr-un articol scris de Alexandru Pripon-Opinia Bz) Concurenta este cea mai proastă idee din istoria umanitatii.

Al dumneavoastră,  același,

Prof ing. Ioan Romeo Mânzală

PS “Socrate” le spunea prietenilor săi, într-un faimos dialog, că un adevărat filosof trebuie să-și petreacă viața pregătindu-se pentru moarte și, în același timp, că a-ți luat propria viață este un lucru rușinos. Această viață, care este o pregătire pentru moarte, ar părea să fie trăită, cel puțin dintr-un anumit unghi, pentru a deveni un întreg – însemnând o pregătire pentru moarte, dar nu o încercare precipitată de a ajunge la moarte. Până când o viață nu este trăită în întregimea ei, ea nu poate fi văzută ca un întreg și nu poate fi cunoscută ca frumoasă, nobilă sau bună aceasta duce la final a vieții, în întregimea ei, și trecerea către ceva mai bun. Din acest motiv, chiar și cel mai simplu creștin este chemat să devină un filosof socratic. Aceasta este însăși filosofia de la baza creștinismului: că viața este pregătită pentru moarte și că, pentru a ne pregăti în mod adecvat pentru moarte, trebuie, în fond, să trăim în mod autentic. “Biserica poate învăţa multe de la ,,Socrate” şi chiar noi, toţi creştinii.