Acum orice gând de viitor se topește în lava zilelor în care a pornit totul. Ani la rând am fost servitorul siguranței, prietenul statorniciei, maestrul planurilor de rezervă și cel ce știa dinainte. Pas cu pas, gând cu gând, clădeam un imperiu în care fiecare lucru era așezat cu grijă, protejat cu idei și fiecare mișcare era calculată de zeci de ori. Când s-a întâmplat totul ..ahh..atunci îți dai seama… am fost un nebun să cred că pot să îmi controlez și să îmi îngrop vulcanul gândurilor netrăite…Aruncă lava fierbinte și strălucitoare a amalgamului de țipete, dorințe și trăiri  înaltul sufletului înnegrit de cenușa zilelor aruncate la gunoi… apoi începu să se așeze ușor…formând un altfel de om…Timpul trece…și strat cu strat noul înlocuiește vechiul, alegerile înlocuiesc ignorarea, faptele alungă vorbele și se formează un drum…

Un drum căruia nu îi văd destinația…încă…un drum fără indicatoare, în ceața, negru și alb, șerpuit și drept, dar pe care nu îl înțeleg… nu mă întorc…mă duc spre nicăieri…Nu îmi pasă… nu îmi mai pasă…decât când îmi pasă…și îmi pasă când mă gândesc… încerc să nu mă gândesc…

În spatele meu barierele închise ale vechiului și-au ferecat lacătele… le-am închis chiar eu… ciudat… râdeam când am aruncat cheia…Sunt pe drum acum, un drum pe care merg fără să mai construiesc iluzii ale viitorului perfect. Un drum pe care învăț să îl accept…

În oglinda retrovizoare

Dispare ușor viața netrăită, faptele de vitejie ale sufletului, adevăratele minciuni ale vieții, cuvintele arzătoare scoase din întunericul frustrării…se întunecă și nu se mai văd …merg pe drumul ce momentan duce spre nicăieri…Un drum  plin cu ,,mârțoage” care dirijează viața oamenilor.

Mie frică, mie somn, aș fuma din liniștea de altă dată dar am renunțat la vicii… 

Lacrimile zâmbeau, simt imbecilitatea Occidentului. Durerea râdea iar îngrijorarea se liniștise când am aruncat faptele, anii, greșelile, vorbele, planurile și tot ce era în focul vulcanului din suflet…și acum sunt pe drum…Drumul spre nicăieri…spre mine … spre tot… spre nimic… spre tot… către nicăieri…Drumul spre Occident mă duce la Sfânta Imbecilitate.

”Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din lumea pe care mă aflu este următorul:

Civilizația occidentală a reușit să se impună la scară istorică și să devină ceea ce este chiar și în ziua de azi (adică un model în care orice om din orice colț al lumii și-ar dori să trăiască) în baza unui principiu simplu: dreptul individului de a supraviețui și chiar de a se îmbogăți nu distrugându-l și furându-i averea semenului său, ci punându-și mintea la contribuție pentru a crea o afacere, cât de mică, din care să rezulte un produs (material sau imaterial) mai bun decât cel mai bun produs existent la un moment dat pe piață. Așa cum foarte bine observa nu demult un gânditor contemporan din România, capitalismul nu este doar un sistem economic ci și (sau poate mai ales) ”o structură socială bazată pe un reglaj fin al relației individ-stat (…) ”care s-a dovedit a fi singura din istoria umanității capabilă să administreze relația dintre individ și stat”. 

Acest principiu al competiției

Pe baza creativității și nu a distrugerii (și care marchează despărțirea, pe care mulți am dorit-o definitivă, dintre Capitalism și Evul Mediu) s-a dovedit a fi atât de eficient încât a adus bunăstare materială nu doar în Occident, acolo unde a fost gândit și aplicat, ci și în multe alte țări ale lumii, care n-au înțeles și nu au asimilat niciodată acest principiu.

Cu toate acestea, este vizibil pentru oricine. Occidentul a intrat într-o derivă care pare ireversibilă. Oare este posibil?

 În ”Legile fundamentale ale imbecilității umane”,  o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost publicată în 2014 și în România, – unde a trecut practic neobservată), italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, n.1922 – d. 2000) propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate. Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.)  celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși. Sunt pe lume, spune autorul,  atât de mulți imbecili încât aceștia constituie „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii”. Acest grup eterogen de oameni, imposibil de determinat în termeni matematici, este totuși ”mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul  – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”.

Și în orice categorie de oameni, indiferent de sex, religie sau naționalitate, fie că e vorba de șoferi, medici, măturători, studenți, oameni ai străzii, bogătași, profesori, analfabeți  sau laureați ai premiului Nobel, există un coeficient alfa, mereu identic (dar ”mereu subestimat”) de imbecili.

Succesul și, în definitiv, supraviețuirea unei civilizații, sugerează autorul, depind în mod esențial, de modul în care civilizația respectivă reușește, nu să elimine Imbecilitatea – ceea ce este imposibil -, ci să țină sub control această entitate enormă, întunecată  și imprevizibilă.

Cât timp imbecilii nu au nicio putere și niciun instrument la îndemână cu care să-și propage influența la nivel de masă, cât timp cei inteligenți sunt respectați, stimulați să creeze, protejați de influența imbecililor și recompensați (pe cât posibil) pe măsura meritelor lor, atunci totul merge strună. Pentru că, da, dacă sunt lăsați în pace, oamenii inteligenți sunt capabili să tragă după ei societățile, în sus, cu imbecili cu tot.

Dacă însă acest mecanism de autoprotecție nu mai funcționează, civilizația respectivă se află într-un mare pericol. Este, în opinia mea, exact  ceea ce se întâmplă astăzi cu civilizația occidentală: mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează.

Asistăm cu toții, în ultima vreme – dar nu numai în ultima vreme – la o degradare constantă a calității și nivelului de competență al oamenilor politici care conduc destinele națiunilor occidentale. Aproape toată lumea recunoaște asta și este vizibil cu ochiul liber pentru oricine.

Întrebare: oare nu este momentul să începem să recunoaștem că votul universal, care a fost la vremea lui o victorie strălucită din punct de vedere al evoluției umanității, are o mare deficiență, și anume aceea  că deschide, din ce în ce mai larg, calea imbecililor de pretutindeni de a alege în fruntea statelor, cu o precizie din ce în ce mai bună, de la scrutin la scrutin, pe acei oameni în care se recunosc și deci în care își recunosc, repet, cu o exactitate crescândă și cu un ”curaj” pe măsură, simptomele propriei imbecilități și incompetențe? Dar dintre numeroșii factori susceptibili a fi contribuit, de-a lungul timpului, la blocarea acestui mecanism de autoprotecție al lumii occidentale împotriva propriilor imbecili, aș vrea să mă opresc puțin asupra unuia dintre cei mai recenți din punct de vedere istoric: efectul toxic pe care procesul de integrare al țărilor ex-comuniste în structurile occidentale l-a avut și îl are asupra Occidentului însuși, prin amplificarea curentului anticapitalist preexistent. S-a considerat, în mod fundamental greșit, că, odată cu creșterea nivelului de trai, țările ex-comuniste, pe care Occidentul a încercat și încearcă în continuare să le integreze,  vor înțelege și vor prelua sistemul occidental, bazat pe libertatea individuală și a inițiativei individuale. Nu mai există  constituție doar pe hârtie ,că de respectat nici vorba, drepturile omului și cuvântul democrație au apus de mult.

Hoții își fac singuri legi pentru pensii speciale

Este blocată o țară, mă refer la fonduri europene pentru cei de la Curtea Constituțională. Guvernul Ciolacu, nimic nu face, joacă alba-neagra ca și Ciucă. Rareș Bogdan s-a supărat că vor fi impozitate hoțiile. Președintele este rătăcit pe Moldoveanu… Toți sunt creaturile acestui ,,capitalism sălbatic” apărați de Occident. Mugur Isărescu și Adrian Vasiliu, veșnicii României, își beau ,,cănuțele cu ceai de tei”. Aceștia sunt unii din ,,intelectualii” României.

 Observ, inclusiv în mediile intelectuale din Occident (acel ”Putregai frumos mirositor”, după cum îl numea Cioran, încă din anii 1960), o preocupare frenetică de a explica rezistența fostelor țări comuniste față de principiile de funcționare ale lumii occidentale, prin anumite ”sensibilități” ale acestora, prin dorința lor de a-și apăra ”tradițiile”, identitatea, suveranitatea, familia etc. Vedem și…planul București B12”cu anticapitaliștii”. 

Anticapitaliștii de azi

Se comportă ca și cum ar lupta împotriva unor îmbogățiți veniți din feudalism. Însă, dacă observăm cu atenție modul lor de a raționa, cei care par să vină din feudalism sunt chiar ei, ”anticapitaliștii”. Vedem că acest ”capitalism sălbatic” a creat hoții, violatorii, drogații, criminalii, teroriștii ateii etc.

Rămâne de văzut dacă milioanele de ”victime” de pretutindeni ale ”capitalismului sălbatic”, care în acest moment beneficiază de locuințe decente, mașini bune, telefoane mobile bunicele, care își permit să cumpere mii de tone de alimente (din care 40% aruncă direct la gunoi), care strâmbă din nas că uneori nu găsesc pachetul de unt cu procentajul de grăsime dorit și care își petrec serile privind ”știrile” la televizor printre sticlele goale de pe măsuța din față (pe care adesea nici nu catadicsesc să le dea la o parte ca să înțeleagă ce se întâmplă pe ecran), vor înțelege la timp că beneficiază de toate acestea nu doar pentru că muncesc pentru ele ci, în primul rând, pentru că au unde să muncească și că acele condiții în care muncesc au fost create de cineva în prealabil, prin inteligență și creativitate. Mulțumesc domnului Șerban Georgescu (Contributori.ro)

Să sperăm. În definitiv, până când nu vom vedea sau auzi despre primii americani sau francezi fugiți din disperare în China ca să culeagă bumbac, mai putem încă spera la un reviriment al Occidentului.

Dar nu uitați, mergem pe un drum spre nicăieri…Pas cu pas, spre dezastru. Sau poate că nu? Salvarea noastră vine de la ,,România Educată”.

Al dumneavoastră, același,

 Prof Ioan Romeo Mânzală