Acum 36 de ani, un copil de şcoala generală avea mai multe cunoştinţe decât cei de acum, chiar dacă nu-l interesa nici problemele climatice, poluarea sau tot felul de lucruri legate de alimentaţia raţională. În zilele noastre, aproape că nu mai există simţul măsurii, oamenii sunt preocupaţi doar de averi şi dau o grămadă de bani pe maşini de lux, alţii merg cu trotineta conturbând îngrozitor de mult traficul.

În plus, devin vegani, nu mai mănâncă miere de albine că îi deranjează felul cum este obţinută, în schimb sunt tentaţi să mănânce gândaci şi tot felul de minuni, ca să fie în trend. Renunţă să se spele ca să economisească apa, dau vina pe tot felul de lucruri, inclusiv pe vaci, care, spun ei, poluează atmosfera, ducând la încălzirea globală. Şi, chiar dacă au facultăţi şi masterate cu duiumul, nu sunt în stare să înţeleagă manualul unui elev de şcoală generală. În schimb, învaţă cum se poate distruge o lume, cu tot ce a fost bun în ea.

Marile picaje istorice

Sunt în continuare mistere absolute. Avem nenumărate studii despre Imperiul Roman și, în ciuda numărului imens de resurse, nu putem spune clar cum a picat. Nici măcar nu avem o dată exactă. A fost un proces lin de erodare care s-a terminat atunci când oamenii au constatat că, de fapt, de-o bună bucată de timp, nu mai exista niciun Imperiu. Putem identifica anumite mecanisme și fenomene pe care istoria ni le-a evidențiat. Sunt multe și fiecare a contribuit cu câte puțin. Ceea ce e interesant e că fiecare în sine nu reprezenta o problemă, dar cumularea lor a făcut ca, în final, totul să se distrugă.

De fiecare dată omului îi place să facă scenarii și presupuneri. Așa ajungem la un soi de „chibițare” istorică. Citind ceea ce s-a întâmplat – de fapt ceea ce istoricul ne spune că s-a întâmplat – avem impresia că suntem supraoameni și că putem veni cu „soluții”. „Dacă romanii ar fi asigurat mai bine securitatea granițelor Imperiului din zona estului Europei n-ar fi căzut” sau „dacă Napoleon ar fi invadat Rusia în timpul verii ar fi câștigat” etc. Cea cu Napoleon, în special, e de-a dreptul hilară deoarece isteții uită că Napoleon a trecut râul Neman în 24 iunie. Ceea ce nu știm noi cei de acum, este că absolut toți actorii istoriei au avut mult mai multe informații despre evenimentele pe care le trăiau decât avem noi acum, iar această credință a noastră că dacă am reuși să ne întoarcem la acel moment istoric am reuși să întoarcem cursul istoriei, este, pur și simplu, o prostie.

Trăim o perioadă de cădere

Pretutindeni vedem forțe care slăbesc puterile momentului, în timp ce alte forțe efectiv dărâmă totul din rădăcini. Cei mai superficiali dintre cei care mă citesc îmi aruncă la repezeală eticheta de pro-rus, crezând că în acest fel rezolvă problemele pe care eu le evidențiez. Într-adevăr, arăt marile probleme cu care se confruntă Imperiul American, dar fac asta nu pentru că aș ține cu rușii sau cu chinezii, ci pentru că aceea este puterea momentului, iar erodarea sa, terminată cu un picaj iremediabil, va consemna o răsturnare istorică de proporții. Ca să înțelegeți, dacă Rusia pică, nu se schimbă mare lucru în arhitectura mondială de putere. La fel și în cazul în care ar pica China. Dacă însă SUA se dărâmă – iar asta e vizibil cu ochiul liber – absolut totul se dărâmă!

Picajul SUA înseamnă picajul unei ideologii care și-a făcut loc peste tot pe Pământ. La ora actuală, indiferent de regim, toată lumea este ghidată de ideile Revoluției Franceze distilate de SUA (mă rog, dacă e să fim riguroși, e vorba de ideile importate inițial de englezi, distilate de proaspăt independenta colonie americană, redistilate de Revoluția Franceză și re-re-re-distilate din nou de puterea americană). Este cumva axioma lumii în care trăim. Căderea SUA înseamnă că această axiomă se dovedește a fi una falsă, iar fenomenul care urmează devine unul absolut impredictibil. Nu există regim care să nu se sprijine pe această axiomă și, de aceea, în momentul în care axioma pică absolut totul pică. Poate că pentru unii sună fals, dar credeți-mă că aceasta e realitatea. De fapt, dacă e să fim corecți, vom observa că nici Rusia și nici China nu-și doresc cu adevărat un picaj al SUA. China e legată ombilical de structura financiară americană, iar Rusia trăiește în paradigma „dușmanului american”. Dispariția Americii face ca China să se trezească patroană peste un munte industrial a cărui relevanță a picat peste noapte, iar Rusia să-și dea seama că dispariția dușmanului împotriva căruia lupta devine mult mai problematică deoarece la granițele sale, peste noapte, apar sute de dușmani pe care e imposibil să-i învingă.

De altfel, elementele pe care vi le povestesc sunt atât de vizibile încât factorii politici fac tot posibilul pentru a le găsi rezolvare. China încearcă din răsputeri să se rupă de dependența sa de SUA, investind în așa-numitul „Sud Global”, în timp ce Rusia proiectează structuri și strategii pentru întărirea coeziunii interne. Însă niciuna dintre aceste strategii nu dă rezultate peste noapte, iar actorii principali știu bine asta.

Iată așadar paradoxul lumii în care trăim zugrăvit genial de Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Dar, istoria nu doarme

Repet ceea ce vă spun de atâta amar de vreme: SUA se duce iremediabil la vale! De ce? E greu de spus, sunt numeroși factori care concurează. Fiecare în sine poate fi combătut, însă toți odată e imposibil să fie rezolvați. Vedeți limpede că americanilor le e imposibil să-și apere propriile granițe. În ciuda forțărilor statului Texas, granița de sud rămâne extrem de permeabilă. Am văzut un fenomen extrem de interesant: picarea zonei de frontieră din El Paso. Efectiv forțele Gărzii Naționale nu au mai făcut față, iar invazia a erupt acolo. E fals ceea ce cred unii, anume că problema poate fi rezolvată rapid, că totul e cauzat de dorința democraților de a-și asigura o bază electorală mai mare. În realitate, așa cum am văzut în istorie, asemenea migrații sunt imposibil de oprit, mai ales atunci când organismul statal este îmbolnăvit. Iar statul american este un bolnav aflat în stadiu terminal.

Din nou sunt contrazis când afirm că America este omul bolnav al planetei, însă ceea ce afirm e atât de vizibil încât e frustrant când constat cât de orbi sunt cei car mă contrazic. Statele moderne se întemeiază pe ideea de dreptate. Părăsind vechea viziune a „lumii lui Dumnezeu”, statele actuale încearcă să umple golul vechii paradigme cu ideea de dreptate.

Coloana vertebrală a statului contemporan

Este „domnia legii”, iar pentru ca legea să fie una pentru toți, este esențială funcționarea ireproșabilă a Justiției. În ciuda regimurilor care s-au succedat peste tot în lume, ideea de justiție a fost cea care s-a constituit în forța ascensională a oricărui regim, dar și în cea destructivă la apusul său. De fiecare dată când o forță a preluat puterea a făcut-o „pentru a se face dreptate”, iar când a pierdut-o a pierdut-o „în numele dreptății”. Comuniștii au venit la putere „pentru a face dreptate în societate, ridicând clasa muncitoare”, iar când au fost eliminați (din estul Europei) au fost eliminați în numele unei justiții învingătoare care spunea că vechea paradigmă pe care au fondat Imperiul Comunismului a fost una care a pierdut meciul istoriei deoarece a introdus teroarea și nedreptatea în corpusul statului.

Ce vedem întâmplându-se în America din punct de vedere juridic? O nebunie fără seamăn. Justiția, piesa de bază a statului american, este compromisă total. Când Trump este obligat să plătească milioane de dolari pentru că o păsărică și-a amintit că acum câțiva zeci de ani ar fi fost agresată sexual de acesta, fără a avea absolut nicio dovadă a presupusei agresiuni, despre ce poate fi vorba? Când în statele conduse de adversarii lui Trump aceeași justiție decide absolut arbitrar că Trump nu are voie să se înscrie în cursa electorală, e o altă nebunie! Când Trump e arestat deoarece ar fi avut documente clasificate – pe care le putea deține ca fost președinte al SUA – în timp ce lui Biden nu i se întâmplă nimic atunci când se descoperă că deținea documente clasificate din perioada în care a fost vicepreședinte și, conform legii, nu avea dreptul să dețină acele documente, iată altă aberație. Poate vi se pare ciudat și vă gândiți că Trump merită ceea ce i se întâmplă (asta e ideea partizanilor narativului oficial împins în față de democrați și de întreaga structură a statului subteran american). Putem merge demonstrativ și pe această cale, eliminându-l pe Trump din ecuație.  Doar că Trump e doar o mică parte a feței vizibile a aisbergului.

Am dat doar un exemplu de justiție strâmbă. În statul New York, o femeie care a încercat să scape de imigranții ilegali care-i ocupaseră prin efracție un imobil, a sfârșit-o la pușcărie. De ce? Pentru a-i elimina pe hoți din casa sa, a schimbat încuietorile. Hoții i-au făcut plângere întrucât – spun ei – stăteau în acel imobil de mai mult de 30 de zile și erau protejați de „legea chiriașului”. Iar pentru „infracțiune” proprietara de drept a imobilului a intrat la pușcărie. Cazuri precum acesta sunt nenumărate. Dar și exemple de nedreptăți făcute cu legea în mână. De fapt avem de-a face cu un fenomen normal: când o societate se bazează în mod exclusiv pe un principiu rațional o sfârșește ca efect al abuzării acelui principiu. Abuzul de dreptate constă în a căuta să faci ordine acolo unde nu e cazul să te bagi. După ce părea a fi făcut ordine la nivel social, sistemul american a căutat să-și arate supremația prin reglementarea tuturor aspectelor societății. Așa s-a ajuns la aberațiile prezentului în care anomaliile și anormalitățile au devenit normale, iar invazia periferiei asupra sistemului de rezistență al statului devine, din infracțiune, un fenomen încurajat. Doar că e o lege nemiloasă care nu poate fi fentată: atunci când ai distrus sistemul de rezistență al unei construcții, aceasta se prăbușește la cea mai mică adiere de vânt.

De aceea întreaga arhitectură a sistemului american este în pragul colapsului, în timp ce noi, ca privitori ai fenomenului, devenim prizonieri ai dilemei „Cine-a fost primul: oul sau găina?”. Oare prăbușirea Americii e un efect al imigrației ilegale sau imigrația ilegală e un simptom al acestei prăbușiri? Oare sistemul juridic e nefuncțional din cauză că Imperiul s-a erodat sau erodarea e un efect al acestei teribile disfuncționalități a pilonului statal? Oare dezastrul economic a cauzat picajului puterii americane sau picajul e o cauză a dezastrului economic s.a.m.d.?

Închei prin a vă repeta ceea ce am spus pe parcursul articolului. Căderea iremediabilă a Americii este deja o certitudine care se vede cu ochiul liber. N-am mai insistat pe detaliile economice deoarece vi le-am tot prezentat în ultima vreme. Ceea ce trebuie să înțelegeți este că un picaj brusc este un fenomen groaznic pentru toate părțile, indiferent de situarea ideologică de moment. De aceea, cu toate că pentru cei înfierbântați de „luptă” ideea nu e deloc viabilă, realitatea e că ideea lumii multipolare este de fapt o încercare disperată de a salva ceea ce se mai poate salva din lumea aceasta. Impresia mea însă este că deja lumea a intrat într-un proces ireversibil de erodare și, din această cauză, niciun plan de salvare nu mai e viabil. De aceea scenariul pe care trebuie să-l avem în vedere este cel al scufundării ireversibile a lumii așa cum o cunoaștem. Culmea, nici nu vom conștientiza asta. Doar ne vom trezi într-o dimineață și vom realiza că de ceva vreme încoace totul, dar absolut totul, s-a schimbat radical. Mă rog, asta deja conștientizăm ceva similar, dar amploarea pe care o vor lua evenimentele ne va face atunci să vedem că tot ceea ce trăim acum e la ani lumină distanță. Așa se distruge o lume și așa ne trezim, fără să fim pregătiți, într-o cu totul altă lume.

Al dumneavoastră, același,

 Prof .IOAN ROMEO MÂNZALA