Avem o țară împărțită în două. O parte este vândută străinilor și o altă parte în care se vinde și se cumpără ,,gargara”. Oare mai avem o țară a noastră? Ne mai conduce cineva de la noi? Chiar nu mai avem un gram de demnitate? Nu cumva suntem chiriașii unui mall, iar la fața locului se joacă demult o piesă tâmpită, prin care nu se administrează subliminal altă istorie, alte valori și credințe. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile și abuzurile de orice fel încât, a spune adevărul, a arăta cu degetul hoția, impostura și mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frică, delaţiune şi ignoranţă.

Puterea destructivă a unor ,,legiuitori” este uriaşă

 Ei îi pot da, şi-i vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat și nimeni nu-și mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile.

Inscripția de la intrarea în „Infernul“ lui Dante („Lăsați orice speranță, voi cei care intrați”) ar fi destul de potrivită pentru rezervația pomenită, deși, „Infernul“ lui Băsescu și al lui Iohannis merita o alta, cu specific național, care să ne amintească de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită cu mult prea mult sânge.

Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu lase prea mult timp pentru iluzii și a optat pentru drumul cel mai bătut cu putință, al înaintașului său, care i-a lăsat moștenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi și justificat abonament la Beciul Domnesc.

”Săraca țară bogată”!

A rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogățiile subsolului și fără forță de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulți săraci, mai ales cu duhul, și cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuși umili și credincioși celor mai puternici decât ei și al căror dispreț nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulți acesta este și o ciudată sursă de energie și încredere. Ei au certitudinea că există, atâta timp cât simt acest sentiment. Să disprețuiască, dar atunci să mă disprețuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc mare în orice istorie a lichelismului național, dar și a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar și după Revoluție asupra valorilor naționale și a tradițiilor ar ocupa un loc de cinste chiar și într-o istorie universală. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi târâţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? –  se întreba Arghezi. Astăzi, după niște zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanților, activiștilor, învârtiților și veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluției și, firește, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor.

Explicaţii? Nu știm să apărăm ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise și-a ținut poporul în pustie până au murit toți cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism, nu mai au importanță, dar nu înspăimântă urmașii lor, pentru care libertatea nu are nici un înțeles.

Trăim într-un spațiu fără valori!

Fără istorie, fără credință și cu dispreț pentru cultură și educație. Altfel, europeni, anticomuniști și vegetarieni care nu concep viața fără semințe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înțeleg și, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe ți din i și, iubind diaspora pe care nu o cunosc, își manifestă prețuirea pentru președinte. Alţii, alte spaţii geografice şi spirituale, merg în direcţia dorită din cauza propriei istorii şi civilizaţiei, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de ”sirenele” care caută să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedește că, pe lângă dorința înnăscută de libertate, există și o dorință instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Fromm a găsit în  ”Fraţii Karamazov” de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are nevoie de mai multe arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva uman să-i poată ceda cât mai repede posibil acel lucru al libertăţii cu care are grijă. El, nenorocitul, s-a născut“.Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată și pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalți durere. Cei interesați de viața politică înțeleg foarte bine această nevoie atât de manifestare. Învingătorul nu se mulțumește să aibă totul, ci are nevoie și de suferință celor învinși. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alții, terorizați de setea de sânge, își așteaptă rândul la exterminare politică. Ține aceasta de componentă sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă ești bun pentru țară, și nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând și câte o cucoană care să te anunțe că ești nelegitim. Dar, la fel de trist,  există și o mulțime care nu ține seama de ceea ce a primit, ce distanțe și pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în…”corul robilor”.  

Politica externă a unei țări

Nu se face pe bază de simpatie. Nici pe bază de empatie. Poți empatiza cu populația supusă unei catastrofe de orice fel, naturală sau nu, dar nu poți empatiza cu guvernul unei tari. Pentru simplu motiv că politica externă se supune unui singur deziderat: interesul național. Putem plânge prin media de mila Ucrainei, dar rămâne doar un demers telenovelistic.

 Ipocrizia de astăzi a clasei politice românești cât și a mediei aservite este crasă. Cu guvernul Iugoslaviei nu am putut empatiza, cu toate că această țară a fost una dintre cele mai apropiate de noi de la cel de-al  doilea război mondial încoace. În schimb, la cererea expresă a stăpânilor noștri, recte unchiul Sam, susținem Ucraina.

Acea Ucraină, stat artificial, clădit din furturi de teritorii de la vecini! Acea Ucraină ce a declarat că noi suntem cotropitori și nordul Bucovinei este teritoriu ucrainean. Acea Ucraină ce a interzis folosirea limbii române în școli și a împărțit românii din țara lor în două popoare: român și moldovean. Era mai ușor de minimizat această minoritate românească, a declarat numărul lor în jur de 500.000, decât cel real de 1.200.000.

 Motive sunt cu zecile, dar o să dau doar unul singur, de o gravitate covârșitoare. În 1991 cei care trebuiau să ne păzească au fost sub stăpânire americană. Și de aici au început necazurile pentru România. Când câinii ce ar trebui să îți apere casa îi hrănește hoțul, vei fi furat de toate! În 1992 și 1993 toată rețeaua operativă de informații externe din SUA a fost anihilată. A urmat Germania și bineînțeles Ucraina și alte țări unde americanii nu doreau. DIE  a fost executat pe vremea lui Pacepa, iar acum s-a repetat. Nu mai vorbim de alte servicii gen Coldea, Kovesi. Unii generali din MAPN sunt decorați de americani. Oare întâmplător? ”Doi și un sfert”, direcția de informații a Ministerului de Interne a fost „distrusă” de către Cioloș, Tudorache pentru simplul motiv că avea multe probe strânse despre nivelul îngrijorător de subjugare a instituțiilor statului român de către străini. Dar să nu uitam SIPA de la justiție, distrusă de Monica Macovei.

SUA nu a vrut niciodată să fim parteneri egali, ci doar să nu fim stăpâni! De aceea o spun clar că, dintre vecinii noștri, Ucraina este cel mai mare dușman pentru România. Dacă această țară ar fi intrat în NATO, centrul de putere american era la Kiev.

Sprijinirea guvernului condus de Zelenski este o situație îngrijorătoare. Putem să empatizăm și să sprijinim refugiații ucraineni, că este normal și omenește, dar să sprijinim guvernul conducerii Zelenski este grav. Sprijinim poporul dar nu pe acest ,,actoraș”. Care este interesul nostru?

Politica externă a unei țări se face cinic, la rece, calculat și în interesele țării respective. Restul este doar actorie proastă dusă la nivel de trădare. De ce am devenit slugoi? Ce căutau Ciolacu și Câțu acolo?

PS: În Cernăuți a fost acoperit monumentul românesc din centrul orașului cu drapelul galben albastru. Ăștia sunt adevărații prieteni?!

Concluzia o trageți singuri…

Al dumneavoastră, același,

 Prof Ioan Romeo Mânzală