Dacă pleci în Germania la muncă în vremea Covidului, e bine să ai la tine contract de muncă. Asta ca să nu faci pe tine de frică la graniță, după ce treci de ghereta românului tău.

Ca să nu-ți crească tensiunea în orele în care aștepți să intri în vamă, la cozi pe trei, patru rânduri, cot la cot cu mașini din care se aud manele și pe geamul cărora alunecă mucuri de țigări, brațe tatuate, încărcate de brățări grele, de aur. Stai cuminte la volanul mașinii tale, încărcată până la refuz cu saci pe bancheta din spate, camuflați discret cu o pătură în nuanțele tapiseriei, cu lădița cu ghivece cu flori la lunetă lângă cutia cu prăjituri pentru fiul prietene tale, care e de cinci ani în Germania și, coincidență, trăiește la doar 60 de km de destinația ta.

Pleci cu noaptea-n cap ca să ajungi în vamă când se deschide. Știi că va trebui să aștepți, poate mult, și ai drum lung în fața ta, încă 1400 de km de la Nădlac.

Te-ai zbuciumat toată noaptea și nu ți s-a prea prins somnul de gene înainte să te așterni la drum, să vezi în retrovizoare simbolul orașului tău. Ți-ai făcut plinul la mașină la Mol, ca să-ți iei și vignietă pentru unguri. Nu știi sigur dacă nu te vor întoarce din drum, că ai văzut tu, la știri la TVR, că pe două le-au întors, dar pleci cu speranță.

Arad…Nădlacul e tot mai aproape. Nici în momentul ăsta nu ți-e clar unde ar fi mai bine să mergi, la Nădlac 1 sau la Nădlac 2. Tocmai atunci vezi deasupra autostrăzii un anunț: “ALL TRUCKS USE NADLAC 2”. Încă te mai frămânți. Să vezi ce aglomerat o fi acolo…Să merg pe Nădlac 1?…Alegi, înțelept, să rămâi pe autostradă. Măcar ajungi mai repede. Ace încep să-ți străpungă inima când observi, după câțiva km, că în afară de tine, doar tiruri și microbuze de marfă mai merg pe acolo. Dușul rece după sentimentul călduț că ai ales înțelept, uite ce trafic lejer! Apoi te panichezi de-a dreptul. Oare mai este vreo ieșire spre Nădlac 1 până în Nădlac 2?…când vezi deasupra autostrăzii anunțul că mașinile mici folosesc numai Nădlac 1.

Răsufli ușurat când vezi ieșirea. Te obișnuiești repede cu viteza de drum național, după ce ai zburat ca gândul alături de, ici-colo, câte un TIR… și cu îndărătnica aia care-ți vorbește din GPS (pe care unchiul prietenului fiicei tale a fost băiat de treabă și ți l-a pus la dispoziție, să nu-ți rătăcești drumul prin Vest, spre și mai Vest…) și care ține morțiș să întorci când ai prima ocazie! Te cerți cu ea, care știe mai bine decât tine, că e mai rapid pe autostradă, și-i spui ca tu știi mai bine regulile timpului Covidului. Și-ți spui că măcar mai ai cu cine schimba o vorbă…

Nădlac. Pe măsură ce înaintezi, intensitatea emoțiilor crește odată cu intensitatea traficului. Începi să-ți amintești benzinăriile din stânga și dreapta drumului, ai mai ieșit pe aici acum 10 ani, nu mai e mult până la vamă. Atunci te oprești. E coloană și ți-e clar că ai ajuns în coada cozii. Înaintezi încet, încet, iar stai. Se fac două rânduri și, departe în față vezi două gherete printre care trec cele două coloane de mașini. Hai că nu-i rău. Se stă un pic, apoi două trei mașini din coloană pleacă, iar coloana mai avansează un puțin. Hm, îți spui încurajator, merge chiar mai bine decât mă așteptam, când vezi că în fața ta mai sunt doar vreo trei mașini. Atunci și abia atunci realizezi că nu ai văzut nici un vameș pe lângă mașinile din fața ta. Cum verifică ăștia? Răspunsul apare când îți vine rândul să treci. A, păi normal! Vama nu era acolo. Chiar nu îți amintești. Uite-o în fața ta. Te despart doar vreo sută de mașini de ea, încolonate pe vreo 5 sau 6 coloane… Înghiți în sec: abia acum începe așteptarea.

Colaborarea româno-maghiară e excelentă. Pe măsură ce te apropii observi cum merg lucrurile, te întrebi ce conversații se poartă…Oare ce-au făcut sau ce n-au făcut ăia cu mașina de Botoșani de i-a scos din rând și i-a pus să aștepte deoparte, în loc să-i lase să treacă? La majoritatea merge repede. Scot buletinul să-l am la îndemână, pe bancheta din dreapta contractul de muncă și adeverința că am asigurată cazarea. Mai bine să-l țin în mână. Buletinul. Oare să-mi dau jos ochelarii de soare? Mai bine. Ajung. Coloana mea avea ghereta în dreapta. Mă uit la vameș, tasta  ceva, în ghereta lui. Cu inima cât un purece și cu afurisita aceea de gheară din gât, încerc să-l studiez. O fi vreun rău? Are ochi frumoși, nu pot fi decât buni. Mă uit la el și mă gândesc, cu un soi de milă: omul ăsta ceva școală sigur a făcut, iar acum stă într-o cușcă de plastic 8 ore pe zi… îmi revin din reverie când îmi amintesc salariile lor. Nu e nevoie să zică nimic. Destul să mă privească. Mă întind peste bancheta din dreapta și-i dau buletinul. “Și talonul mașinii!”Și talonul? A reușit să mă ia pe nepregătite . Intru în panică, abia reușesc să deschid portofelul. Ah! Uite talonul! I-l dau.

• Unde mergeți?
• În Germania.
• La muncă?

Dau să scot contractul. “Da”, zic. “La revedere!” zice și el.

Gata! Am trecut. Să vad acum cu ungurul. Deja știam. Îi dau, el tot în ghereta lui fiind, întinzându-mă cât mai mult să-i fie cât mai aproape  și talonul și buletinul. Îmi dă talonul înapoi.

• Unde mergi?
• În Germania.
• La muncă? zice și se ridică de pe scaun.
• La muncă.

Se apropie de mașină și, cât zice “La revedere”, îmi aplică un abțibild, un pătrat galben pe care scria cu litere negre: FOR TRANZIT ONLY și-mi aruncă pe bancheta din dreapta buletinul și un soi de hartă, pe care trona, în centru sus, ca un titlu, replica pătratului de pe parbriz. Erau marcate stațiile unde aveau voie  să oprească cei aflați în tranzit. Mol, bineînțeles, toate.

Vreo 15 ore mai târziu, ajungi, în creierii nopții, la destinație. Nu-ți vine să crezi că te parchezi și nu înțelegi de ce se mișcă pământul cu tine când cobori din mașină. Extenuantă călătoria! În momentul acela vrei doar să dormi! Abia apoi, după câteva ore de somn, cu pământul încă mișcându-se sub tine, te duci la mașină să-ți iei din lucruri. Și vezi abțibildul de pe parbriz. Zâmbești. Poate amar, dar zâmbești: pe ăsta îl păstrez, îl lipesc într-o agenda ceva. Îl dezlipești cu grijă. Atunci se întâmplă ceva. Cu toată atenția ta, literele negre încep să se sfărâme și să dispară. Te cutremuri. Ai primit pătratul galben și-ți amintești cine mai primea,în urma cu vreo 80 de ani, semn distinctiv galben. Îl strângi în pumn și-l arunci la gunoi.

Camelia  Cotoară