Se apropie cea mai frumoasă zi, sărbătoarea cea mai înălțătoare – Ziua Învierii Domnului.           Este ziua celei mai curate bucurii, a celei mai adânci taine în care simțim frumusețea zilelor de Paști.

Rostind „Hristos a înviat!” înseamnă că El e Paștele nostru, bucuria și sărbătoarea ortodoxiei.

În preajma acestei sărbători – l-am rugat pe pr. Radu TRIFON, Consilier cultural-educațional în cadrul Episcopiei Devei și Hunedoarei (foto) – să ne puncteze câteva îndemnuri duhovnicești.

– Rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos din grădina Ghetsimani i-a avut ca „beneficiari direcţi” (că tot vorbim de-o vreme încoace în termeni „eurofinanciari”) pe Sfinţii Apostoli, cu precizarea foarte clară: „…nu mă rog pentru lume…”.

Beneficiarii indirecţi, însă, suntem toţi cei care credem în Hristos datorită cuvintelor apostolilor, părinţilor, ierarhilor, adică Biserica cea Vie, în ansamblul ei.

Pentru Biserica întreagă s-a rugat Hristos, să fie păzită de erezii, de greşeli dogmatice, de învăţături străine, dar şi de formalisme, de gesturi şi manifestări lipsite de fondul credinţei.

Creştinii de ieri, de azi şi de mâine vor avea, aşadar, acelaşi ţel, acelaşi scop: mântuirea, viaţa cea veşnică şi acelaşi mijloc pentru atingerea acestuia: Iisus Hristos – singura Cale, unicul Adevărul şi dăruitorul autenticei Vieţi. Dar pentru ce s-a rugat, la model concret, Hristos? Pentru ca noi toţi să fim „una”, precum El, Tatăl şi Duhul Sfânt una sunt.

Aşadar nu s-a rugat pentru ca noi să fim sănătoşi, să avem „servici bun”, să avem „noroc în viaţă”, să încheiem căsătorii reuşite, să avem bunăstare materială, să ducem o viaţă lipsită de griji, să fim dezlegaţi de farmece şi blesteme etc.

Toate aceste lucruri, pe care le regăsim, noi, preoţii, pe pomelnicele credincioşilor nu reprezintă cereri serioase duhovniceşte, ci reflectă mai mult aplecarea noastră, a oamenilor spre cele ale lumii cu precădere.

Ori Hristos nu s-a rugat pentru lume! În consecinţă şi noi ar trebui să ne rugăm în primul rând pentru mântuire, pentru ca Dumnezeu să ne arate limpede, fiecăruia în parte şi comunităţii creştine în general, modul de vieţuire creştină, personală şi comunitară, la finalul căreia să păşim în Împărăţie.

Dar ce înseamnă a fi „una”? În primul rând înseamnă să credem la fel, să gândim la fel, să mărturisim la fel, să trăim la fel viaţa în Biserică, dar mai presus de toate să iubim la fel. La acestea s-ar putea ajunge într-un singur mod: să ne împărtăşim cu toţii, în mod regulat şi conştient cu Trupul şi Sângele Domnului şi din Cuvântul Său.

Unitatea umanităţii, un deziderat al marilor lideri din toate timpurile, nu va avea niciodată substanţă dacă nu va fundamenta pe Hristos.

Toate imperiile antichităţii, culminând cu cel al lui Alexandru Macedon şi cu Imperiul Roman, au fost „uniuni” de neamuri, ţinute împreună mai mult sau mai puţin forţat. Marile imperii medievale şi moderne nu au făcut decât să repete istoria veche, desigur cu alte date tehnologice şi ideologice, dar s-au destrămat la fel de lamentabil.

Imperiile contemporane, care nu mai sunt neapărat rezultatul unor desfăşurări de forţe militare, ci mai degrabă sunt imperii economice, anunţă triumfătoare un viitor fericit, plin de bogăţie, pace, prosperitate, egalitate de şanse şi de drepturi etc.

Însă omul nou, care se prefigurează ca cetăţean al acestora, se consideră pe sine singurul stăpân al lumii, plin de drepturi şi cu datorii umanitare în cel mai bun caz. O relaţie autentică cu Hristos pare desprinsă din cărţile de basme pentru cel care crede exclusiv în ştiinţa, inteligenţa şi forţa umanităţii.

Acest om va face alianţe strategice cu alţi oameni, va încheia tratate economice şi militare, va crea uniuni artificiale inventând pretexte pentru susţinerea acestora.

Dacă recitim celebrul roman politic „1984” al lui Orwell, e posibil să nu ni se mai pară chiar o utopie, ca acum 20 de ani. Deja vorbim de Uniunea Europeană, Statele Unite ale Europei (după modelul american al USA), iar mai nou, de puţin timp, chiar de Eurasia (Uniunea Euroasiatică).    Toate acestea vor reprezenta noile imperii, realităţi în care deja trăim. Vor rezista ele timpului?

Având în vedere că istoria ne-a demonstrat că ea doar se repetă, un creştin ortodox nu ar trebui să-şi pună speranţa în aceste uniuni, mai ales nu ar trebui să CREADĂ că ele i-ar putea schimba cu ceva fundamental viaţa în mai bine.

Politica, ideologia, tehnologia, economia, etica, sociologia, chiar şi o bună parte a ştiinţei, sunt lucruri ale lumii, pentru care Hristos a afirmat răspicat că nu se roagă.

Ele sunt auxiliare ale existenţei noastre, lucruri de care ne folosim pentru a trăi în lume, sunt limitate şi în timp şi în spaţiu. Iar dacă „uniunile” de toate felurile realizate de oameni îşi găsesc rostul şi argumentele tocmai în ele însele, rezultă că şi aceste uniuni vor fi la fel de limitate în timp şi spaţiu.

Aşadar, să ne străduim să fim „una” cu Hristos Dumnezeul-Om prin Taina Euharistiei, următorul pas fiind unirea credinţei, unirea gândirii, unirea cugetului şi unirea modului de vieţuire spre Veşnicie.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș