Îndemnuri duhovnicești de la pr. Radu TRIFON (foto), consilier cultural-educațional în cadrul Episcopiei Devei și Hunedoarei.

Când vorbim despre credinţă în general şi despre credinţa creştină în special, înțelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca pe un adevăr neîndoielnic, de necontestat, tot ce ne-a descoperit Dumnezeu și ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin credință cunoaștem ceea ce nu putem vedea, ceea ce nu putem verifica şi certifica prin experiere directă cu ajutorul simţurilor şi/sau raţiunii și adeverim ceea ce nădăjduim, ceea ce sperăm de la Dumnezeu. Apostolul Pavel, în epistola către evrei, defineşte pe scurt credinţa: «Credinta este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.» (Evrei XI, 1). Într-o terminologie actualizată am putea să spunem despre credinţă că este capacitatea psiho-emoţională şi intuitiv-raţională a omului de a înţelege, accepta şi urma nişte comandamente teoretice, dar şi practice, comportamentale, dictate nu de legi şi norme umane, ci de învăţături, legi şi norme revelate de Dumnezeu, pe care omul le primeşte fără a le putea verifica în mod practic, aşa cum verifică legile naturii, de exemplu. Una din îndatoririle de bază ale fiecărui creștin ortodox este aceea de a şti ce crede și cum crede, de a cunoaşte cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de învățături greşite, străine de Adevărul Hristos. Creştinul este chemat să-şi însuşească această învățătură raţional, cu mintea în primul rând, dar în egală măsură şi cu celelalte puteri psiho-emoţionale, sufleteşti, adică simţirea și mai ales voinţa. Acest lucru este necesar pentru că, aşa cum ne învaţă atât Vechiul, cât şi Noul Testament, de Dumnezeu nu te poți apropia cu adevărat decât ducând o viaţă în curăţie sufletească și trupească.

            Fiecare om se raportează într-un mod personal la credinţă, o însuşeşte, dar mai ales o trăieşte cu propria lui personalitate. Dacă învăţăturile de credinţă sunt unitare, aceleaşi pentru toţi creştinii ortodocşi, iar slujbele bisericii, rugăciunile, Sfintele Taine, mai ales Sfânta Liturghie sunt aceleaşi şi neschimbate de la începuturile creştinismului, totuşi primirea acestora, practicarea credinţei, aplicarea în propria viaţă a acestora sunt chestiuni personale, în funcţie de disponibilitatea fiecăruia, dar mai ales de dorinţa de a face parte din comunitatea creştină în această viaţă şi din comunitatea sfinţilor în veşnicie. Dacă vrem ca Dumnezeu să fie prezent în viaţa noastră, să ne binecuvinteze acţiunile, faptele, cuvintele şi chiar gândurile, iar noi să fim prezenţi în realitatea dumnezeiască a veşniciei, pe care noi creştinii o numim Rai, după plecarea din viaţa pământească, atunci suntem chemaţi să urmăm întru totul: învăţăturile de credinţă, modul de participare la viaţa de rugăciune, de caritate, de ajutorare a semenilor, culturală şi socială a Bisericii, adică la credinţa manifestată public. În acelaşi timp, însă, datori suntem să avem o credinţă statornică şi în intimitatea noastră, să avem o relaţie de participare la viaţa cu Dumnezeu şi prin rugăciunea personală, printr-o moralitate autentic creştină, prin practicarea virtuţilor creştine şi evitarea oricărui păcat, dar şi a oricărui compromis în viaţa socială şi personală. De asemenea, suntem chemaţi să ne mărturism credinţa, să nu ne fie ruşine în a ne-o face cunoscută celorlalţi oameni care nu sunt de acord cu aceasta. Există astăzi multe religii, mulţi oameni religioşi, dar şi foarte mulţi oameni care se declară atei, agnostici, chiar şi foarte mulţi anticreştini. În raport cu aceştia, Hristos ne îndeamnă să ne trăim credinţa creştină, să nu renunţăm la aceasta de dragul unor ideologii create de o umanitate ruptă de Dumnezeu, pentru că de omul căruia îi este ruşine de credinţa sa creştină şi Lui Hristos îi va fi ruşine în veşnicie: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.”(Evanghelia după Luca, cap.9, vers.26)

            În lumina celor de mai sus, acum la început de vacanţă, tocmai pentru că urmează  perioada concediilor, a călătoriilor estivale, aş dori să îndemn pe toţi copiii, adolescenţii, tinerii, dar şi părinţii şi bunicii să rămână „conectaţi” la Hristos oriunde vor merge. În primul an de preoţie, înainte de a pleca în concediu cu familia la Marea Neagră, vrednicul de pomenire părintele nostru de la Cinciş, Crăciun Opre, ne-a spus: „Să nu uitaţi că un creştin rămâne creştin şi în vacanţă, iar un preot este preot şi pe plajă”. Cu alte cuvinte, să încercăm să fim modele de vieţuire şi de comportament în orice împrejurare. Este, cred, cel mai potrivit şi folositor sfat pe care îl poate da un preot şi pe care îl poate urma un creştin, dincolo de toate exagerările existente astăzi, atât cele ce ţin de habotnicie (cum ar fi interzicerea concediilor sau a vacanţelor prin canon dat de „duhovnic”), cât mai ales cele ce ţin de o „modă” sau mai bine zis de nişte cutume (inventate şi promovate insistent de mass-media) privitoare la modul de a petrece vacanţa şi care nu de puţine ori includ şi câte o „invitaţie” adresată subliminal la imoralitate, invidie, egoism şi alte păcate. Aşadar, vă îndemn ca pe lângă toate lucrurile pe care le veţi pune în bagaj pentru vacanţă, să faceţi loc şi pentru o carte de rugăciuni, iar printre toate activităţile specifice vacanţei, să găsiţi timp şi pentru un gând şi o rugăciune către Dumnezeu. Vă urez tuturor: vacanţă plăcută!

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș