Anul care a trecut – ne spunea Doctor în medicină, Melinda Ildiko MITRANOVICI, medic primar, șefa secției obstetrică-ginecologie, Spitalul Municipal „Dr. Al. Simionescu” Hunedoara – a fost cu grele încercări, atât pentru noi, personalul medical, cât și pentru pacienți. A fost anul în care covidul ne-a copleșit atât în ceea ce privește tratarea pacienților, cât și fenomenul de „burn-out” al cadrelor medicale, termen cu care ne-am familiarizat, din păcate.

A fost anul în care am fost declarați pe rând  Spital suport covid, apoi Spital covid… și din nou Spital suport covid, toată planeta pendulând în jurul acestei pandemii care a luat multe vieți, atât cei infectați cu virusul nemilos, cât și cei care ajungeau la spital cu alte patologii mult prea târziu, împidicați de lipsa locurilor în spitale, datorită reorganizărilor impuse tot de acest virus care iată, ne-a „furat” libertatea, liniștea și sănătatea în atâtea moduri.

Această situație a afectat în mod dramatic și natalitatea, care a scăzut semnificativ, cu toate acestea, în secția noastră s-a născut un număr neașteptat de mare de nou născuți (317), aducându-ne și nouă bucurie în aceste vremuri de obositoare încercări.

Dar am ieșit din acest an mai puternici, fapt datorat și pacientelor care au dovedit o răbdare, un echilibru și o încredere care ne face mândri și ne motivează.

A fost și anul în care am continuat studiile clinice, alături de colegii din alte specialități, fiindu-ne meritele recunoscute de prestigioase organizații internaționale cum ar fi ESHRE, sau fiindu-ne publicate în reviste de specialitate de un mare factor de impact, cu sprijinul a două spitale universitare de prestigiu: Spital Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara și Spital Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș.

Am trecut în noul an cu speranța revenirii din pandemie către o nouă viață, cu siguranță alta decât ce a fost anterior, o viață în care să apreciem mai tare sănătatea și libertatea. Cu siguranță nimic nu ne-a pregătit pentru acest război absurd care „bate” la porțile țării noastre, singurul lucru pe care l-am putut intreprinde a fost participarea la efortul colectiv de ajutorare a refugiaților, un fapt atât de minor comparativ cu drama pe care o trăiesc și care ne face să ne gândim că putem fi noi în situația respectivă.

Astfel am început anul cu sentimentul lipsei unei garanții pentru normalitate și poate chiar cu redefinirea normalității.

În tot acest timp gândul și munca noastră se concentrează asupra pacientelor, ceea ce facem menținându-ne ancorați în realitatea că dacă fiecare își face treaba cum trebuie acest lucru contează și poate aduce o mică schimbare în bine în jurul nostru. Iar acest lucru poate să se perpetueze spre un mai bine general.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș