Oamenii Zarandului de Munte, stăpâni ai cerului, ai zărilor nesfârşite, ai înălţimilor, ai izvoarelor reci, ai povârnişurilor sălbatice, ai pâraielor adânci străjuite de coamele semeţe ale dealurilor îmbrăcate în straiul bogat al fâneţelor cu o mie de flori, împăraţi ce domnesc peste o împărăţie a naturii sălbatice îmblânzită, mulcomită, mângâiată de mâinile lor aspre, dar calde…

Oamenii Zarandului: harnici, puternici, îndemânateci, rezistenţi, iuţi când e vorba de lucru, domoli când e de stat în faţa unei ulcele cu vinars de pară sau cireaşă, iarna când nămeţii sunt cât casa iar fumul iese alene pe horn spre cerul limpede şi sticlos, dar şi plini de bucuria de a trăi, de veselie, când e vorba de o clacă, o horă, un ospăţ sau altă cumetrie. Ei chiuie atunci şi cântă, şi uiesc, şi joacă, încât şi zările albastre, şi codrul, şi piatra, alăturea de ei se veselesc.

Da, ei, ţăranii din Zarand, au îmblânzit piatra tare şi seacă, au îmblânzit râpele sălbatice şi pâraiele adânci, au îmblânzit pădurile întunecoase şi vârfurile dealurilor ce văluresc cocoaşă după cocoaşă de la Criş până sub Muntele Găina şi-napoi. Şi tot ei au făcut ca cerul să se înroşească de flăcările şi sângele ce au îmbrăcat Zarandul în vaiere şi tristeţe, atunci când suferinţa lor a devenit mânie.

            El, ţăranul mic şi vânjos, împreună cu boii săi mari şi blânzi, cu botul cald şi umed mirosind a flori şi iarbă crudă, el desculţ, boii purtând pe copite potcoave oţeloase, au luat de mii de ori în picioare suişurile şi coborâşurile abrupte ale munţilor cu aur în străfunduri, transformând pustiul şi sălbăticia în rai…

       Povârnişurile s-au umplut de şiruri, şiruri de meri, peri, cireşi, nuci, pruni. Generaţie după generaţie sălbăticia pâraielor adânci şi întunecoase, râpele repezi, ţâpişurile spăimoase, au devenit adevărate grădini ale raiului cu pomi de toate felurile şi soiurile, încărcaţi de roade bogate şi fâneţe înflorite în toate culorile curcubeului.  Iar acolo unde se putea sta în picioare, pe coastele mai domoale, pământul răscolit cu sapa sau cu plugul tras de boi, se colora spre vară în verde crud, ca mai târziu să se îmbrace în lanuri unduinde de grâu, orz sau ovăz, lanuri ce urcau până la picioarele de piatră albă ale culmilor stâncoase ce străjuiau la hotare ca nişte cetăţi bune pentru refugiu în caz de restrişte.

    Şi tot el, ţăranul din Zarand, cu mâini dibace şi-a înălţat pe coamele povârnite ale dealurilor pe care locuia, gospodării prospere. Case semeţe, pe înalte fundaţii de piatră, cu filigorie în faţă şi prispă pe două laturi, cu încăperi cu pereţii ridicați din lemnul adus din pădure şi cioplit cu barda. Iar în jurul caselor a ridicat acareturi multe, dar mai ales şure monumentale, cu înalte acoperişuri de paie. Aşezate deasupra râpelor adânci, deasupra lumii, aceste gospodării prospere cândva, par adevărate conace.

            Mâinile lui harnice şi dibace au mângâiat lemnul, lutul şi piatra şi aşa au luat naştere şurele cu plan poligonal, embleme ale locurilor, numeroasele biserici şi case de lemn. Sub mângâierea mâinilor lui, de multe ori lemnul s-a transformat în fluier şi apoi în cântec, în spată pentru războiul de ţesut, în troiţe, în doniţe şi ciubere, în căuce, linguri şi blide.

            Piatra a fost şi ea mângâiată şi transformată în varul care înfrumuseţa locuinţele sau în troiţe ce poartă pe braţele lor sori şi luceferi, vrejuri, flori şi potire, troiţe ce înfruntă veacurile dar şi forţele răului ce pândesc la margini de hotare sau la răscruci de drumuri. Iar lutul frământat şi fărâmiţat, bătut, strivit şi apoi îndelung mângâiat, a fost transformat şi el de aceiaşi ţărani, de aceleaşi mâini harnice şi îndemânatice  în oale, ulcioare, cănceie, căni, blide şi alte vase, atât de necesare în trecut într-o gospodărie. Aceleaşi mâini au scormonit şi în măruntaiele pământului, scoţând la suprafaţă aur şi cărbune…

  Iar femeile au crescut copii. Mulţi copii. I-au legănat şi mângâiat, le-au cântat şi iar i-au mângâiat. Iar copiii au crescut mari şi frumoşi, s-au dus la şcoli şi nu s-au mai întors la mâinile ce i-au crescut.

            Şi pe lângă copii mâinile acelea au mai mângâiat şi vacile, viţeii, oile şi mieii, şi găinile, şi dealurile, şi văile, şi florile. Şi florile atunci s-au mutat de drag pe cămăşile şi poalele femeilor şi nimeni nu era mai frumos decât ele, aşa cum erau îmbrăcate în straie de flori, la joc sau la  biserică.

            Tot mâinile lor mângâiau cândva lâna şi cânepa, până când acestea se făceau fir alb, subţire şi moale, iar mâinile deveneau aspre şi crăpate, jupuite de piele, până la sânge. Iar mai târziu  firele puse unul lângă celălalt în urzeala războiului se transformau în pânză frumoasă ce îmbrăca fetele când mergeau la horă, sau se făceau păretar învâstrat, ori lipideu, ori cergă groasă, tindeu, broboadă, desagi, straiţă, obiele şi zadii, şi cioareci, şi izmene, şi cămeşă, şi pieptar, şi multe altele. Zi şi noapte se auzeau brâglele lovind firele de băteală pentru a le aşeza acolo unde şi cum trebuie.

            Mâinile acelea aspre, bătătorite, crăpate, şi totuşi calde, mângâietoare, mai sunt ele astăzi? Cândva s-au aşezat cuminţi pe piept, pentru a se odihni. Aşa cuminţi, ele au rodit flori, poate frasini înalţi, sau poate… pruni…

            Unde sunt acum ţăranii Zarandului de Munte?… Au fost stăpâni ai zărilor nesfârşite, vecini cu cerul şi imensitatea lui, împăraţi ce stăpâneau o vastă împărăţie a muntelui. Sudoarea lor a făcut de nenumărate ori ca piatra seacă a muntelui să rodească. Au transformat stânca în grădină, sălbăticia în rai. Acum ei sunt cei care s-au mutat din raiul lor terestru, într-un colţ ceresc de rai.

            Muntele rămas fără stăpân s-a pustiit, gospodăriile lor prospere cândva, se năruie năpădite de spini, rugi şi bălării. Terenurile scoase prin truda multor generaţii din starea de sălbăticie, redevin astăzi pârloagă. Ţăranii s-au mutat în rai, iar satele mor şi ele unul câte unul. Se năruie bisericile şi ele, din satele rămase pustii. Dar la ce ne-ar mai folosi bisericile, când avem atâtea malluri?

Monica Dușan