Sunt creștin ortodox și copilul este botezat ortodox. Provin dintr-o familie în care au fost mai mulți preoți ortodocși, am felul meu de a-L iubi pe Dumnezeu și de a dialoga cu El și știu că au fost momente, unele critice, în care a fost singurul care mă putea ajuta. Și m-a ajutat.

Spun toate astea pentru că simt tot mai des în spațiul public un fel de a interpreta și de a tranzacționa creștinismul, ortodoxia, care mă înspăimântă. Un fel brutal, urât, necioplit, jignitor, violent. Am ajuns să ni se spună că mârlănia și ura față de cei care nu cred sau nu sunt la fel ca noi reprezintă, de fapt, luptă pentru credința noastră. Am ajuns să ni se spună că mi­zeria umană e voia lui Dumnezeu și că trebuie să o acceptăm.

Nu cred că e așa. Mârlănia, ura, violența, minciuna sunt doar mârlănie și ură și violență și minciună. Atât.

Citesc că un distins preot de Teologie Ortodoxă din București, ne spune că în situații când ,,violul se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete sau unul întâmplător”.

Citind cuvintele acestui preot, care formează, la rândul lui, teologi, preoți, care le vorbește la slujbe, credincioșilor, care transmite astfel de mesaje la radio, la TV, mai înțeleg puțin de unde apar ignoranța, violența, ura, toate în numele lui Dumnezeu, după cum ni se spune. Înțeleg și de ce prăpastia între unii dintre noi și Biserică este tot mai adâncă. Între noi și Biserică, nu între noi și Dumnezeu. Pentru că preoții  ar trebui să comunice cu enoriașii altfel de cum  comunicam noi între noi, să fie apropiați de ei, să le explice tainele bisericii, puterea lui Dumnezeu, să le asculte SUFLETUL.

Am văzut la ceremonii religioase cum în dreapta și stânga soborului de preoți stau politicienii, care au dus această țară de râpă, luând ultimul ban de pe spinarea acestui popor. La unii preoți există mari ”carente”. Dar în aceste zile de sărbătoare se discută mai mult despre patimile Mântuitorului.

 Înainte de Patimile Sale

Mântuitorul se adresează ucenicilor, spunând:”Iată, vine ceasul și a și venit ca să va risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur”.Ioan 16;32.

Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa, ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Toți ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce, la vremea Patimilor, nu se mai aflau dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți. Icoanele ortodoxe, cele care înfățișează cu exactitate evenimentele scripturistice, reproduc această “singurătate” amenințătoare, sinistră, copleșitoare. Dar totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Patimilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost “cineva”. Un “cineva” atât de evident și vizibil, încât a ajuns să  fie nebăgat în seama. Acel “cineva”  a fost Centurionul, soldatul care a asistat la răstignire.

În realitate, rostul acelui Centurion pe toată durata răstignirii și de fapt după Ea, a fost esențial și mărturia lui  a rămas fundamentală.

În sistemul penal  al romanilor

Crucificarea era pedeapsa supremă, iar executarea ei avea un proces lung, elaborat și strict.

În primul rând, ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată unui detaliu militar, cel mai adesea o “contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari dar având în frunte, de această dată, un Centurion (sutaș). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins dintre militarii,”fără comisie”. Se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau “centurioni”. Centurionii erau cei care  păstrau  unitatea pe câmpul de lupta și lor li se datora  uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oamenii pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă divină, absolută.

Deci, o asemenea unitate militară, sub comandă unui centurion, primea misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerata ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau. Concret, asta însemna că  încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.

Misiunea dura de la primirea ordinului și până la constatarea morții celui osândit. Pe durata acelei misiuni, cât va fi durat, niciun soldat nu putea fi schimbat din “contubernium”.

Pe durata misiunii soldații erau în echipament de luptă. Purtau coif  și zale (“lorica fragmentata”)” pugio”(pumnal),”gladius”(sabie) și scut. Dat fiind faptul că misiunea era în interiorul unei stăpâniri romane, deci era serviciu de gardă, sulița era înlocuită cu “lance”. Diferența era că “lancea” avea parte activă (vârful) lung de circa 40 de cm. și lată de aproape 30 de cm. și având ambele laturi ascuțite perfect, la gradul că soldații se puteau bărbieri cu “lancea”.

Procesul de execuție

Era și el cu exactitate stabilit și cu strictețe îndeplinit. Cel condamnat era întâi biciuit. Era biciuit cu un “flagellum”, bici având mai multe coarde terminate cu bile de plumb, primind “patruzeci de lovituri minus una”. Această biciuire crudă lăsa trupul celui condamnat sfâșiat și pierzând mult sânge, într-o stare de șoc. Apoi, cel condamnat trebuia să își ducă partea superioară a crucii,’”patibulum” având circa 40 de kilograme, până la locul execuției. Acolo el era pironit pe “patibullum”, ridicat orizontal cu violenta și fixat pe stâlpul vertical. Mâinile și picioarele erau străpunse, la încheieturi, cu piroane. Șocul și pierderea de sânge debilitau iremediabil pe cel condamnat dar, finalmente, el murea asfixiat. În caz că se dorea ca moartea să fie mai rapidă, celor condamnați li se fărâmau fluierele picioarelor, o practică numită,”crurifragium”. Repet, tot acest proces al răstignirii era supravegheat, de la început până la sfârșit, de către centurionul comandant. În cazul răstignirii Mântuitorului, în chip limpede ni se spune acest lucru: ”Iar Pilat s-a mirat că a și murit și chemând pe sutaș (i.e. centurionul) l-a întrebat dacă  a murit de mult”(Marcu 15;44).

Dar mărturia centurionului nu se termină aici. Din nou, lămurit, ni se spune:”Iar sutașul (i.e.centurionul) și cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acela”. Mărturie mai limpede și mai răspicată nu este cu  putință.

Centurionul roman, acest om pentru care “legea” era regulamentul soldățesc și îndeplinirea ordinelor, a văzut și a înțeles mai devreme decât Apostolii, că acolo era Fiul lui Dumnezeu! Inima de fier a acelui soldat a fost atinsă de focul divin și ea s-a topit în dragoste vitejească și credință fără hotar.

Texte istorice, Evanghelii “apocrife” și Tradiția au păstrat numele acelui centurion, Longinus, spunea dl Nemoianu din America, un cunoscut istoric.

Cu acea mărturie:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela” Longinus a stat în fața lui Pilat. Cu acea mărturie,”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a propovăduit Dreapta Credință. Cu acea mărturie,”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, a primit Longinus moarte de martir. Și cu acea mărturie,”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acela”, Longinus a intrat în Împărăția Cerurilor!”

Nu există rău pe care dragostea lui Dumnezeu să nu îl poată schimba în bine, iar mărturia lui Longinus este dovada acestui fapt fără putință de tăgadă.

Dragi prelați,

Acum, de sărbători, fiți mai aproape de acest popor atât de încercat și derutat, care nu mai înțelege nimic. Altfel, credința va fi pe cale de dispariție.

Cristos a Înviat!

Al dumneavoastră, același,

Prof. Ioan Romeo Mânzală