Îndoctrinarea comunistă, unii au trăit-o pe viu, iar generaţia mai tânără a aflat destule lucruri de la cei vârstnici. Este disecată însă, mult mai rar, îndoctrinarea din lumea occidentală şi din noua eră capitalistă. Şi, pe bună dreptate, pentru că este o formă de spălare pe creier mai subtilă, mai puţin directă decât cea pur ideologică.

Este tipul de îndoctrinare infinit mai complexă, la care suntem noi înşine complici şi la care participă maşina mediatică şi foamea noastră de imagini, complexele noastre istorice şi mai ales distanţa, faptul că suntem departe de modelul nostru suprem, cel american. Dar și acolo sunt acum probleme mari și nu cred că ar mai fi un exemplu demn de urmat. Eu cred că modelul democrației trebuie construit în funcție de idei, de problemele din jur, de nevoile fiecărei nații, și, de ce nu, de caracteristicile fiecărei țări. Lumea globală de astăzi este din ce în ce mai mult o creaţie a negustorilor. În jurul mesei, unde s-au adunat „arhitecţii” lumii globale, nu a fost invitat niciun filosof, niciun artist, niciun scriitor, niciun profesor, niciun medic, niciun fermier, niciun sindicalist. Nu, cei care ne organizează viaţa şi viitorul sunt exclusiv negustori şi bancheri, oameni de afaceri şi traderi. Vor banii şi nu ideile. Iar în naivitatea noastră, înainte de căderea comunismului, unii credeam că liberalismul economic emană bunăstare, fericire. Dar acum vedem că înseamnă înrobirea omului de rând, ghiftuirea unora care s-au cocoțat pe niște scaune ministeriale. Intelectualii occidentali văd lucrurile astea, iar noi suntem surzi și muți.
Uitați-va la americani, sunt mai critici față de propria lor societate decât est-europenii, când vine vorba de modelul american. Faptul că noul tip de capitalism ultra-liberal începe să-şi bată joc nu numai de om, ci şi de democraţie, este disecat în mare parte în media independentă.
Revin însă la subiectul enunţat iniţial, spălarea creierelor în Occident. Sunt o mulțime de oameni care cred că li se cuvin diverse lucruri, că au dreptul să li se dea totul, fără ca ei să facă ceva, cum se întâmplă, din păcate, și la noi. Mai exact, potrivit unei mentalități învechite, părinții dau totul copiilor fără să le ceară nimic, conducându-se după principiul: daca noi nu am avut, să aibă ei.
Am crezut că în capitalism există cultură, bunăstare, civilizație, fără grija zilei de mâine, într-un cuvânt, o viață tihnită. Dar m-am înșelat, pentru că există violență, droguri, șomeri, sărăcie, cretinitate, care de multe ori merge în extremis, homosexualitate, lesbianism, ateism, boli incurabile, mult mai multe decât în epoca comunistă. Există multă manipulare, minciună, ură, exterminarea multora prin toate mijloacele posibile și lumea a luat-o razna.
Poate că viața pe Pământ este mai grea decât știam. Noi nu mai avem fericire. Avem azi, pe acest pământ, doar o formă umană veselă, vioaie. O să ai la dispoziție și ziua de mâine în această formă umană? Nu știm, vom vedea mâine. Trebuie să dăm valoare vieții noastre în fiecare zi, nu să ne evalueze toți inculții, care nu se evaluează nici pe ei.

România moare puţin câte puţin
Iar învierea ei pare tot mai departe. Aşa cum fantoma comunismului bântuia cândva prin Europa, fantoma unei Românii desculţe şi chinuite orbecăie prin lume, căutând în zadar luminiţa de la capătul tunelului. Cei care ar trebui să o ocrotească şi să o ajute să crească au întors demult capul în altă parte. Secretarul de partid, stăpânul absolut, s-a reinventat. În locul secretarului de partid, acum este incultul școlit cu diplome fără nicio valoare intelectuală. Această diplomă și diplome, doctorate, colocvii, simpozioane, cursuri peste cursuri, sunt fără niciun sens, dar se cheltuiesc, în draci, fonduri europene și banii amărâților.
Dar esenţa incultului de partid e în toate, și în cele ce sunt, fiind pregătit să ne ducă pe noi culmi de civilizaţie şi progres, numai de el știute. Niște netrebnici! Toți spun că răspund politic, dar ce treabă are poporul cu răspunderea lor politică, după ce au distrus vieți și au furat acest neam. Spun că nu mai au bani și că țara este în pragul colapsului. Păi cine a adus-o aici ? Ei, care au furat, inculții școliți afară, nu omul de rând. S-au şcolit de pe tableta de acasă, iar acum rup câteva vorbe în engleză. Sunt îmbrăcați în trening, au BMW sau Mercedes, cu amanta în dreapta, moda lui ,,babacu.” Așa e cool!

Au rămas neschimbate…
Doar minciuna și manipularea, la care s-a adăugat o boală aflată în metastază: cretinitatea, care este instituţionalizată, încremenită, perenă. „Minciuna stă cu regele și președinții la masă, dar asta-i cam demult poveste”. În ziua de astăzi, minciuna a devenit regină. Minciu­na domină de zeci de ani ipocrizia, combinată cu incultura, cu infecţia numită pilă, și toate ne-au adus unde suntem acum. Am fugărit adevărații directori, iar în locul lor am adus managerii, care știu să distrugă și să fure. Am impresia că mergem spre falimentul țării, daca nu se reformează statul din temelii. S-a ajuns ca salariile de la stat sa fie de 2-3 ori mai mari ca salariile în privat. Suntem unica țară din lume unde toți vor să lucreze la stat, iar statul, în asemenea condiții, ajunge la faliment.
Am urlat împotriva medicilor, dar am închis ochii la fabricile de diplome, unde nici măcar pe la examene nu trebuia să treci. Tot ce se întâmplă în spitale, mizerie, corupție, infatuarea unora dintre medici, jafurile din pandemie, mita dată medicilor, toate acestea sunt operele noastre, ale poporului. Prevăd că cei care vor ieși șifonați din această pandemie vor fi tot medicii, iar pe locul doi preoții. Așa văd eu lucrurile. Milogeala face ,,casă comună” în Romania. Cum vedem un ”ȘEF”, ne aplecam să-i lingem pantofii ca să ne angajeze, dar fără școală sau să ne dea grade, fără niciun rezultat, contra favoruri, bineînțeles. Instituțiile publice au fost transformate în ”Camere de Comerț” unde se fac și se desfac afaceri pe bani grei, inclusiv ministerele, unde, mai nou, nu găsești pe nimeni, iar ceilalți nu fac nimic. Dar pe noi, românașii, ne recomandă plicul, gargara și tupeismul. La elitele comunismului tot noi le-am încununat munca. ,,Am distrus cultura, învățământul, sănătatea, am aruncat la marginea societății valorile, am adus, prin diverse ,,combinații”, isteții inculți, neamurile, pilele, promovând totul prin golăneală și șmecherie. Combinativă ieftină. Nu vedem semnele salvării pentru că nu înțelegem să fim corecți, sinceri cu noi. Nu am învățat că trebuie să murim pentru aceasta națiune. Vom dispărea ca neam. Nu din cauza unei molecule ce ne distruge sistemul imunitar, ci din cauza incapacităţii noastre de a distruge mizeria care ne-a invadat viaţa. Suntem datori faţă de noi şi cei dragi nouă să facem ceva pentru amărâta asta de ţară, care ne hrăneşte, înainte de o strivi prostia şi impostura. Dar trece timpul și nu se vede nimic bun. Ei rămân cu averile din hoție și corupție, iar noi cu vorbele.

Dar timpul nu iartă pe nimeni…
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi termeni: devreme şi târziu. Mă gândesc, oare de ce nu ținem cont mai mult de acest timp? Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă, amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă.
Realizam, de cele mai de multe ori, că a trecut timpul, iar noi credem că este bine că trece mai repede. Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre. Trebuie doar să le strângem cu răbdare şi înţelepciune. Oamenii, mulți la număr, se luptă cu depresii, cu boli, pandemii, incultura, atacarea bisericilor, tot ce este bun, este rău, iar ce este rău este bun. Conducătorii dau ordine invers firescului.
Omul este călător prin timp, dar și timpul călătorește prin om. Există ceasuri care ne arată adevărata valoare a timpului. Ceasurile noastre lăuntrice. Ele măsoară numai trăirile noastre. Sentimentele şi emoţiile. Intensitatea cu care atingem fiecare clipă. Aceasta este măsura vieţii. Timpul se măsoară prin dragoste şi cunoaştere. Doar aşa putem învăţa să trăim. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt fragmente din viaţă, în funcţie de cum ne raportăm la timp.
Toate la timpul lor. Dar oare când este timpul lor? De multe ori nu mai avem răbdare şi riscăm. Ne aruncăm devreme pe drumuri pe care nu suntem încă pregătiţi să le exploatăm. Dar o facem pentru că suntem nerăbdători în faţa timpului. Pentru că vrem să grăbim bucuriile şi satisfacţiile vieţii, ştiind că avem doar o singură viaţă. Şi nu e deloc greşit să rişti şi să lupţi pentru împlinire. Evident, e vorba de un risc raţional şi de a cântări cu atenţie situaţia în care te afli. Mulţi riscă fiind inconştienţi de urmări şi atunci situaţia este destul de tristă. Consider că e mai bine să rişti decât să rămâi un simplu spectator la trecerea timpului.

Viaţa nu înseamnă să aştepţi împlinirea
Ea nu va veni odată cu răsăritul soarelui. Va veni în timp, prin efortul şi lupta ta de a-ţi construi un drum luminos. Merită sa riscam? Din nefericire, există şi situaţii când nimic nu mai poate fi reparat. Atunci e prea târziu și realizăm că am trecut nepăsători prin timp. Că nu am avut curajul să iubim, să riscăm şi să profităm de clipa care ni s-a oferit. Că ne-am cheltuit timpul într-un mod trist. Că nu am cerut iertare anumitor persoane dragi, nu am iertat sau nu am luptat mai mult pentru ceea ce ne doream. Timpul nu ne ascultă, însă la final, ne va pune întrebări. Iar când regretele stau în genunchi în faţa lui, atunci se lasă o tristeţe profundă peste fiinţa noastră. Doar atunci vom înțelege dureroasa semnificaţie a termenului ireversibil. Aceasta defineşte timpul şi neputinţa noastră în faţa lui. Când pierdem pentru totdeauna persoane dragi, atunci termenul târziu se îmbracă într-o suferinţă fără margini. Rememorăm clipele petrecute lângă cei care nu mai sunt şi tot ceea ce le-am oferit. Şi strângem la piept doar amintirile, privind în urmă cu durere. Dar durerea devine şi mai puternică dacă avem regrete. Şi nu există alt dar nepreţuit aşa cum este timpul.
Tragedia vieţii este că îmbătrânim prea devreme şi devenim înţelepţi prea târziu. Iată cum putem compara aici cei doi termeni care definesc timpul. Înţelepciunea este un rezultat al timpului, al experienţelor pe care viaţa le scrie în noi. Şi, de regulă, ne întâlnim cu ea mai târziu decât ne-am fi dorit. Când suntem la răscruce şi nu ştim ce drum să alegem, medităm adesea: unde eşti, tu, înţelepciune? Târziu înseamnă căinţă şi suferinţă.
Trăieşte ca şi când răsăritul de soare pe care îl priveşti ar anunţa apusul vieţii. Profită de moment şi transformă-l într-o amintire memorabilă. Iubeşte mai mult. Din toată inima. Fiecare zi are aceeaşi durată, însă nu şi aceeaşi intensitate. Depinde de noi cum atingem fiecare clipă ca ea să aibă o strălucire aparte. Să nu fie devreme, dar, mai cu seamă, să nu fie târziu. Cântăreşte cu mare atenţie clipele şi înţelege care este valoarea lor. Scrie o poveste deosebită cu cerneala timpului şi las-o să devină eternitate…
Va veni și vremea în care, nemernicii și inculții vor da socoteală. Pentru că, au dus aceasta țară acolo unde nimeni nu mai poate face nimic, dar nici nu vor asta. Ce fel de stat avem când trage din toate colțurile în privați și în săraci?!

Al dumneavoastră același
Prof. Ioan Romeo Mânzală