Avem țară sau n-avem țară! Avem președinte sau n-avem președinte! Avem guvern sau n-avem guvern! Românii s-au săturat de promisiuni deșarte și de politruci demagogi. Ajunge! În fiecare lună, în fiecare săptămână, în fiecare zi ni se aduce în atenție momentul cheie: „România va fi alături de Ucraina și de Republica Moldova atât timp cât va fi nevoie!” România când se va gândi și la români că nu au salarii și pensii decente, pentru o viață normală, când vor avea spitale și școli, când vor avea medicamente, când vor avea siguranță în casa și ograda lor, când vor avea acces la o alimentație sănătoasă și permisibilă etc. Cetățenii români nu sunt o prioritate pentru statul român?

Chiar așa, românii sunt ai nimănui? Ne-au învățat să cerem voie să fim români în țara noastră. Să ne cerem scuze că existăm. Să tăcem, să răbdăm, să plătim și să aplaudăm. Ni se spune că solidaritatea e doar spre exterior, niciodată spre interior. Că banii noștri trebuie să țină lumina aprinsă în altă parte, în timp ce la noi se stinge lumina în sate întregi.

Vrem o Românie normală!

O Românie unde un muncitor nu trăiește de la o lună la alta cu frica zilei de mâine. Unde pensia unui om care a muncit 40 de ani, nu e o pomană umilitoare, ci respectul cuvenit pentru o viață de trudă. Unde salariul nu mai e de batjocură în comparație cu prețurile din raft, care au luat-o razna.

Vrem o Românie unde spitalul chiar vindecă, nu îmbolnăvește și mai rău. Unde nu mai cari fașă și medicamente de acasă ca să fii operat. Unde școala chiar face oameni, nu analfabeți funcțional cu diplome goale. Unde copiii noștri învață să-și iubească țara, nu să fugă de ea cu primul avion.

Vrem o Românie unde țăranul român nu e falimentat de importuri otrăvite, unde laptele, grâul și carnea românească nu sunt îngropate de multinaționale. Unde mâncarea românească, curată și sănătoasă, ajunge din nou pe masa românului, la un preț pe care și-l permite. Vrem siguranță în casa și ograda noastră! Vrem să nu ne mai fie frică să ne lăsăm copiii pe stradă. Vrem legi făcute pentru românii cinstiți, nu pentru clanuri și interlopi. De prea mulți ani, statul român pare să aibă bani pentru toată lumea, mai puțin pentru români. Are soluții pentru toate crizele lumii, mai puțin pentru criza românului de rând. Are inimă mare pentru toți, dar pentru ai lui nu mai are nimic.

Întrebarea nu mai e dacă mai avem țară. Întrebarea e: mai avem curajul să ne-o luăm înapoi? România nu trebuie să aleagă între a fi solidară și a fi dreaptă cu ai ei. Dar o țară care își uită propriul popor nu va mai avea pe cine să apere mâine. Noi nu vrem mult.

Vrem normalitate!

Vrem o Românie a românilor, pentru români, cu români. Oare mai avem stat de drept ? Oare avea dreptate domnul Comandor S. Popa?

Când presa, intelectualii liberali și politicienii decid ei ce trebuie să facă un judecător și cine trebuie să meargă la închisoare, acolo nu mai e stat de drept și nici democrație, ci dictatură. Urmăresc stupefiat cum persoane publice îl critica pe judecătorul Andreiescu pentru că nu l-a închis pe Calin Georgescu. Băi, dictatorilor, știți care e zicala din America ce caracterizează statul de drept? „Legea este ceea ce spune judecătorul că este!” Într-un stat de drept, nu are nimeni voie sa critice decizia unui judecător și nici să influențeze decizia unui judecător. Numai că liberalismul din Romania nu are nimic de-a face cu statul de drept dintr-un singur motiv: statul de drept nu are la baza liberalismul, ci ideile politice din Grecia antică și din Roma antică, după cum scrie Hayek in „Constituția libertății”. Nu poți închide un politician pentru că e naționalist, anticapitalist, liberal, antiglobalist și pentru că vrea să închidă ONG-urile cu finanțare externă ale lui Soroș. Statul de drept înseamnă, în primul rând, stat național, adică naționalism, nu guvern mondial, nu globalism, nu ONG-uri cu finanțare externă, nu UE, nu liberalism, nu neomarxism; acestea toate din urmă nu au nimic în comun cu statul de drept din simplul motiv că urăsc statul național. CNA ar trebui să amendeze vocile care critica deciziile judecătorilor din Romania pentru că se încalcă grav statul de drept. Nu trebuie să ne lăsăm învinși de unii care sunt la putere și încearcă dezumanizarea noastră.

Nu lăsa ceea ce ți-au făcut alții să îți schimbe felul în care te privești. Nu lăsa dezamăgirile, trădările, cuvintele grele sau oamenii care te-au rănit să te convingă că nu ești suficient. Faptul că cineva nu a știut să te prețuiască nu înseamnă că nu ai avut valoare, ci doar că ai fost privit prin ochii unui om care nu a știut să vadă ceea ce aveai de oferit. Nu îți mai căuta valoarea în felul în care te-au tratat ceilalți. Valoarea ta nu scade pentru că cineva a ales să plece, să te mintă, să te rănească sau să nu te iubească așa cum ai fi meritat. Nu trebuie să demonstrezi nimănui că meriți respect, liniște, iubire și tot ceea ce este frumos. Acestea nu sunt recompense pe care trebuie să le câștigi, ci lucruri pe care ai dreptul să le primești de la statul de drept și această societate murdară. Oricum societatea noastră este rănită, iar noi oamenii avem teamă, frică, sărăcie.

Am devenit sclavii UE., Zelenski, Maia Sandu,  G. Soros și alți neisprăviți progresiști. Cum ne vindecăm și spălăm de această mizerie!? Vindecarea începe atunci când încetezi să mai privești prin ochii celor care te-au rănit și începi să te privești prin adevărul despre cine ești.

Nu trebuie să devii rece pentru că ai fost rănit

Nici să ridici ziduri doar pentru că unii oameni nu au știut să îți respecte sufletul. Păstrează-ți bunătatea, dar învață să o oferi acolo unde este primită cu aceeași sinceritate. Și, mai ales, nu-ți transforma trecutul într-o sentință. Ceea ce ai trăit face parte din povestea ta, dar nu trebuie să fie și definiția ta. Uneori, cea mai frumoasă formă de vindecare este să ajungi din nou omul care erai înainte ca alții să te facă să te îndoiești de tine. Nu lăsa ceea ce ai trăit să te facă să uiți cine ești. Unele răni nu dispar niciodată cu adevărat, dar pot deveni locul din care înveți să te privești din nou cu blândețe și să înțelegi că valoarea ta nu a depins niciodată de felul în care te-au tratat ceilalți.

Învață puterea iertării

Iartă-i pe cei care ți-au atins sufletul prin cuvinte și fapte care au durut, pe cei care te-au făcut să suferi. Iartă și acele răni care nu s-au născut din răutate, ci din neputința unor oameni de a înțelege câtă durere pot lăsa în urma lor. Uneori, oamenii rănesc nu pentru că și-au dorit să distrugă, ci pentru că nu au știut să fie mai atenți, mai buni sau mai conștienți de ceea ce lasă în sufletul celuilalt.

Dar, poate cel mai greu, învață să te ierți pe tine. Pentru greșelile făcute când nu știai mai mult, pentru alegerile pe care astăzi le-ai înțelege altfel, pentru cuvintele pe care ai fi vrut să le retragi și pentru oamenii pe care i-ai rănit fără să înțelegi atunci cât de adânc poate durea. A te ierta nu înseamnă să te absolvi de responsabilitate. Înseamnă să recunoști ceea ce ai greșit fără să transformi greșeala într-o condamnare pentru tot restul vieții. Iertarea adevărată nu schimbă ceea ce s-a întâmplat. Schimbă locul pe care acel lucru îl mai ocupă în tine. Îți ia din suflet nevoia de a judeca, de a te răzbuna, de a retrăi și de a te pedepsi. Și, poate că pe măsură ce sufletul se golește de ceea ce îl apasă, începe să facă loc pentru ceva ce nu poate fi primit într-un suflet plin de resentimente : pacea. Iar în acea pace, fără zgomotul urii și fără povara vinovăției, începi să simți mai limpede ceea ce nu poate fi văzut, dar poate fi simțit: prezența lui Dumnezeu de pe iPad‑ul meu.

Timpul vindecă totul

Trăim cu speranța că vom învinge acești derbedei care se joaca cu sufletele noastre. Poate că și noi suntem vinovați că votăm cu ochii închiși. Nu pentru că uităm. Nu uităm niciodată cu adevărat oamenii pe care i-am iubit, cuvintele care ne-au frânt, nopțile în care am crezut că nu se mai termină.

Timpul vindecă pentru că ne învață să ducem durerea altfel. La început o ducem în brațe, grea, ne ocupă tot pieptul. Apoi o ducem în palme. Apoi o ținem doar între două degete. Iar într-o zi o punem jos, pe o margine de drum, și mergem mai departe fără ea. Nu pentru că nu a contat, ci pentru că noi am crescut mai mari decât ea. Și se va așterne liniștea peste toate. Nu liniștea aia goală, de după furtună. Ci o liniște plină. O liniște care nu mai are nevoie de explicații. Liniștea în care nu mai aștepți un mesaj, nu mai verifici o amintire, nu mai cauți vinovați. O liniște în care, în sfârșit, te auzi pe tine.

O emoție va lua locul alteia. Întotdeauna se întâmplă așa. Frica va lua locul naivității. Speranța va lua locul fricii. Dezamăgirea va lua locul speranței. Și apoi, încet, recunoștința va lua locul dezamăgirii. Pentru că vei înțelege că fiecare trăire a avut rostul ei. Că niciuna nu a fost degeaba. Că ai avut nevoie de toate ca să ajungi aici, omul care ești acum – mai adânc, mai adevărat, mai viu.

Iar într-o zi îi vom cere iertare inimii. Ne vom așeza în fața ei, obosiți și smeriți, și îi vom spune: iartă-mă. Iartă-mă că te-am dus acolo unde nu erai primită. Iartă-mă că te-am lăsat să cerșești firimituri când tu erai făcută pentru un ospăț întreg. Iartă-mă că te-am făcut să crezi că nu ești de ajuns, când de fapt ceilalți erau prea puțini pentru tine. Iartă-mă că te-am dăruit oamenilor nepotriviți.

Și știi care e miracolul? Inima nu ne va certa niciodată. Ne va privi cu aceeași bunătate cu care ne-a privit mereu și ne va spune: nu ai greșit. Tu doar ai iubit. Și felul în care iubești tu – ăsta ești tu. Nu schimba asta. Schimbă doar adresa unde bați. Pentru că într-o zi, când liniștea se va fi așternut de tot, va veni și omul potrivit. Și nu va trebui să-i ceri nimic. El va ști deja ce să facă cu o inimă ca a ta.

Există un prag pe care, dacă-l treci o dată, nu te mai poți întoarce întreg. E momentul în care știi ce e corect și alegi ce e comod. Știi ce e curat și alegi ce e murdar dar profitabil. Știi cine ești și alegi să fii cine vor ei ca să nu pierzi. De acolo începe vânzarea. Să nu te vinzi, nu înseamnă să câștigi. Înseamnă să accepți să pierzi totul, dar să rămâi tu.

Autentic nu ești când spui ce gândești. Ești autentic când ce gândești, ce spui și ce faci sunt același lucru. Când nu mai ai un eu pentru acasă și un eu pentru lume. Când nu mai ai etaje.

Curat nu înseamnă că n-ai fost niciodată murdărit. Înseamnă că te-ai spălat de fiecare dată. Că nu ai lăsat compromisul să se usuce pe tine până devine piele. Că ai avut puterea să spui: până aici. Asta nu fac. Asta nu spun. Asta nu sunt. Chiar dacă mă costă.

Principiile nu sunt pentru zilele cu soare

Toată lumea are principii când îi convine. Principiile adevărate se văd când te costă. Când e mai scump să le ții decât să le calci. Și tu tot le ții. Nu din încăpățânare. Din respect pentru omul care ai deveni dacă le-ai călca.

Imaculat nu e cel care n-a greșit niciodată. E cel care nu s-a trădat niciodată. Care poate să-și piardă casa, banii, oamenii, statutul, dar când pune capul pe pernă se recunoaște. Se uită în oglindă și nu trebuie să-și ceară iertare de la el însuși.

Nobil ești când ai toate motivele să devii rău și alegi să rămâi bun. Când ai toate motivele să devii cinic și alegi să rămâi curat. Când lumea ți-a arătat că se poate și fără onoare și tu tot alegi onoarea. Nu pentru că e profitabilă. Ci pentru că fără ea, nu mai ești tu.

Și da, o să pierzi tot. De câteva ori în viață o să rămâi doar tu cu tine. Și atunci o să înțelegi că tot ce ai pierdut era oricum de închiriat. Singurul lucru care a fost al tău cu adevărat, a fost felul în care ai rămas imaculat când era mai ușor să te murdărești. Asta nu ți-o poate lua nimeni.

Am purtat o viață întreagă un război pe care nimeni nu l-a declarat. Am crezut că așa se trăiește. Că trebuie să meriți fiecare zi. Să o smulgi. Să o câștigi. Și am câștigat-o. În fiecare dimineață m-am ridicat ca după o bătălie și m-am dus iar pe frontul vieții.

Am sacrificat ce aveam mai bun în mine, nu ce-mi prisosea. Am sacrificat candoarea, ca să fiu puternic. Am sacrificat liniștea, ca să fiu de folos. Am sacrificat prezentul, pentru un viitor care îmi promitea că la sfârșit o să aibă sens. Și când sensul nu venea, îmi inventam eu unul.

Îmi spuneam că lupt pentru demnitate. Apoi că lupt pentru iubire. Apoi că lupt pentru cei dragi. Apoi că lupt ca să nu fiu ca ceilalți. Apoi că lupt din obișnuință. Atâtea steaguri false pe care le-am fluturat doar ca să nu mă opresc din marș. Pentru că, dacă mă opream, trebuia să aud liniștea. Și în liniște se auzea cel mai tare adevărul: că în tot vacarmul ăsta, am fost singur. Nu părăsit de lume. Ci singur în mine. Eu cu mine, împotriva mea. Eu cel care lovește și tot eu cel care sângerează. Niciun martor. Niciun aliat. Doar ecoul propriilor pași într-un coridor lung.

Și într-o zi, oboseala nu mai e în mușchi. E în suflet. Nu mai e oboseala celui care a muncit mult, e oboseala celui care s-a ținut pe sine în viață cu forța, prea mult timp. Și atunci te întrebi, nu cu revoltă, ci cu o luciditate care îți îngheață pieptul: oare a meritat? Oare toată armura asta pe care am călit-o atâția ani apără ceva viu înăuntru, sau apără doar un gol? Am obosit să fiu eroul propriei mele vieți. Vreau să fiu doar omul ei. A fost destul. Nu capitulez. Doar depun armele. Pentru prima oară nu mai vreau să înving. Vreau să mă întorc acasă. La mine, în societatea mea românească și sper că în timp scurt va fi curată. Acum este foarte murdară.

Nu putem repara ceea ce refuzăm să vedem

Cred că avem nevoie de o radiografie sinceră a societății în care trăim. Rețelele sociale ne-au obișnuit cu o realitate atent selectată: reușite, zâmbete, imagini perfecte. Greșelile, oboseala, neputința și încercările rămân în afara cadrului. Iar această logică a filtrului a ieșit, treptat, din telefoane și a intrat în felul în care privim oamenii și instituțiile. Nu mai acceptăm imperfecțiunea, dar nici nu avem răbdarea necesară pentru a construi. Vrem rezultate rapide, sisteme fără erori și oameni fără limite. Condamnăm ușor greșelile celorlalți, dar ne analizăm rar propria contribuție la societatea pe care o criticăm.

Dacă cineva tace, întrebăm de ce nu vorbește. Dacă vorbește, întrebăm de ce o face. Dacă muncește, devenim suspicioși. Dacă își recunoaște limitele, îl acuzăm că nu vrea să muncească. Iar greșeala unui om este transformată, prea ușor, într-o sentință asupra unei întregi profesii sau instituții. Aceasta nu este o radiografie corectă. Este doar o formă comodă de a găsi întotdeauna vinovăția în altă parte.

Vorbesc și din interiorul unui sistem despre care se discută mult și care este cunoscut, uneori, prea puțin. În Justiție am întâlnit oameni care muncesc enorm: judecători, grefieri și personal auxiliar care țin sistemul în picioare, adesea cu resurse insuficiente și sub o presiune continuă.

Tocmai respectul pentru profesie ne obligă să vorbim și despre ceea ce trebuie îndreptat. Normarea activității nu înseamnă mai puțină responsabilitate și nici o formă de privilegiu. Nu este o răzbunare împotriva societății și nu închide accesul la justiție. Este recunoașterea unui adevăr simplu: un act de justiție temeinic are nevoie de timp, atenție, oameni și resurse. Pentru mine, ca beneficiar direct al acestei măsuri, normarea înseamnă trecerea Justiției de pe pilot automat pe modul manual. Înseamnă posibilitatea de a analiza fiecare cauză cu rigoarea pe care o merită. Pentru că dosarele nu sunt simple numere. În spatele fiecăruia se află un conflict, o așteptare și o răspundere.

Justiția nu poate fi o fabrică de hotărâri, după cum nicio profesie nu poate funcționa la nesfârșit prin epuizarea oamenilor care o susțin.

Acest articol nu este însă doar despre Justiție. Este despre noi, toți. Despre educație, bun-simț și asumare. Despre disponibilitatea de a vedea atât ceea ce funcționează, cât și ceea ce trebuie schimbat, fără să transformăm greșeala unuia în vina tuturor.

Uneori, lucrurile trebuie scoase la lumină exact atunci când sunt incomode, dezordonate și departe de perfecțiune. Numai așa pot fi curățate și reconstruite.

Nu există o societate perfectă. Poate exista însă una matură – o societate în care nu așteptăm permanent ca altcineva să repare totul. Societatea nu este „ei”. Justiția nu este „ei”. Statul nu este „ei”.

Suntem noi. Iar schimbarea începe în momentul în care asumarea devine mai puternică decât vina aruncată asupra celuilalt.

Al dumneavoastră același

Prof Ing Ioan Romeo Mânzală