Ceva s-a schimbat odată cu pandemia și nu și-a mai revenit niciodată. Cred că isteria în masă a mutat definitiv granița normalului și a comportamentului social acceptabil. Aproape că a șters liniile roșii din normele comportamentale. A împins granițele anxietății până la patologic.

Nu-mi amintesc ca, înainte de asta, societatea să fi fost atât de ușor de isterizat. Atât de capabilă și dornică de rău sau răzbunare. Discursul din mass-media s-a înveninat până la mitocănie, iar cel politic a devenit psihopatie pură. Oamenii au devenit hipersensibili la orice, dar și jignitori din orice; absurzi, categorici, rigizi, obtuzi în gândire. ​Mă simt înconjurat de un hedonism autodistructiv la care sunt pedepsit dacă nu particip.

Sunt hărțuit permanent de o cultură a victimizării, a narcisismului abject și a instinctelor animalice. Acum toată lumea are depresie și tulburări de anxietate. Se diagnostichează de capul ei cu autism, neurodivergență, deficit de învățare și ADHD. Trebuie să aparțină neapărat unui grup de speciali, cu trăsături vulgare împrumutate în grabă de la alți deosebiți de profesie.

Pare că s-a pierdut orice proporționalitate. Ofensele minore sunt tratate ca infracțiuni cutremurătoare, în timp ce crimele și masacrele sunt justificate ideologic sau trecute complet cu vederea. Există undeva un buton invizibil care comandă în timp real subiectul de care trebuie să ne pese în ziua respectivă. Și ne pasă, până la sânge, până la os. Parodiile de acum zece ani sunt discursuri politice serioase în ziua de azi. Ura a fost monetizată. Tribalismul digital a devenit noul normal. Nihilismul, noua religie.

Sunt confuz. Aproape că am uitat cum era înainte, pe vremea când semenii mei nu-și rupeau cămășile de pe ei din orice și nu se bucurau atât de vizibil de necazul altora. Nu-și urlau schizofrenic convingerile ca într-un salon de psihiatrie. Nu jurau credință oarbă unor politicieni, nu-și schimbau principiile de la o zi la alta și nu acordau o importanță capitală tuturor mărunțișurilor vieții.

Fiind una dintre victime, ca toți ceilalți, mi-e greu să-mi dau seama exact când a început operațiunea asta psihologică sau dacă s-a mai terminat vreodată. De aproape șapte ani am senzația că am fost internat cu forța și mă chinui să conving un doctor mai nebun decât mine că eu nu sunt nebun.

Întreaga Europă se pregătește de război cu Rusia, doar România e încremenită în nimic. La București, nici urmă de pregătiri. Se aud urletele unor gangsteri disperați că-și pierd privilegiile și conductele prin care au supt 35 de ani banii românilor. Nu suntem în stare să avem un guvern, ce să mai vorbim de planuri elaborate de protecție civilă. Timpul până la o confruntare directă cu Rusia e tot mai scurt, iar țările Europei îl folosesc la maxim. Se traduce în zeci de milioane de vieți salvate. Sau nu!
Criza politică generată de Nicușor Dan și PSD (datorita lui Bolojan si USR) pune în pericol întreaga populație a țării, indiferent de preferințele electorale.

 Statul are datoria să ne apere

Dar, nu arată că o face. Finlanda și-a băgat întreaga populație în buncăre. Ca exercițiu. Polonia, UK, Germania, Norvegia, Letonia, Estonia, Lituania, Olanda, Austria au campanii complexe de pregătire a populației. Inclusiv, planuri comune de evacuare interstatală a populației. Fiecare cetățean știe unde e adăpostul arondat lui și familiei sale, ce conține kit-ul de supraviețuire pentru câteva zile, cu apă, hrană, comunicații, energie. În România? Zero! Nimic!

Cârdășia de decenii PSD-PNL a pus pe butuci industria de apărare a României. Și numai toate aceste nenorociri de creditări au fost făcute în ordine de guvernările PNL și PSD. Sute de miliarde dacă am avea la dispoziție, nu avem unde și cu ce să producem mai mult. Germania și Polonia intensifică producția proprie de armament. Au și cu ce. Acolo factorul politic nu s-a ocupat cu jafuri, ci cu ce i-au trimis cetățenii să facă. Au o industrie uriașă de armament, care dă zeci de mii de locuri de muncă și arme la cel mai înalt nivel tehnologic.

Corupția ucide, iar asta se va vedea cel mai dramatic în război. România e unica țară din UE fără programe de apărare a populației. Efectiv, așteptăm să cadă prima rachetă rusească sau, din întâmplare, ucraineană, apoi facem o conferință de presă cu baliverne. Băieții deștepți vor fugi primii, la sutele de milioane de euro ciordite de aici și pitite în Vest. Rămânem doar ăștia care vom orbecăi după un adăpost antirachetă, cu sărăcia într-o mână și cu speranțele în cealaltă.

Rachetele lui Putin si Zelenski nu fac diferența dintre AUR-ist și USR-ist. Se va muri la grămadă. Asta pentru cei care se uită spre Moscova cu admirație, iar spre Kiev, cu scârbă. La cum arată acum statul român, scapă cine poate. Dar e ok. Nicușor Dan tocmai ne-a spus că situația nu e apocaliptică. Nu am motive să nu-l cred. Doar știm că nu minte!

De 36 de ani, societatea românească a fost hrănită, în prea multe situații, cu minciună prin omisiune, neîncredere, suspiciune, adevăr prezentat trunchiat, lipsă de sinceritate, propagandă de partid, manipulare, înșelătorie și discriminare. Am ajuns să ne privim unii pe alții cu suspiciune. Să nu mai credem aproape nimic. Să căutăm mereu interesul ascuns. Să ne împărțim în „ai noștri”și„ai lor”.

Suntem o societate rănită și otrăvită de aceste mecanisme.

Dar o societate nu se vindecă peste noapte. Dacă vrem să ne revenim, avem nevoie de timp, de înțelegere, de dorință și, mai ales, de acțiune. Din partea fiecăruia dintre noi. De aceea, mă gândesc la 36 de luni – câte o lună pentru fiecare an – ca la un prim interval în care să încercăm să reconstruim ceva ce s-a pierdut: încrederea.

Să învățăm să verificăm înainte să distribuim.

Să ascultăm înainte să judecăm.

Să punem întrebări înainte să credem.

Să acceptăm că putem greși.

Să separăm faptele de opinii și adevărul de propagandă.

Și, mai ales, să nu mai permitem nimănui să ne transforme în dușmani doar pentru că gândim diferit.

Nu cred că politicienii care au folosit timp de decenii aceste mecanisme pentru a-și conserva puterea vor privi cu entuziasm un asemenea proces. Dimpotrivă. O societate neîncrezătoare, divizată și convinsă că „oricum nu se poate schimba nimic” este mult mai ușor de controlat. De aceea, schimbarea nu poate fi lăsată doar în mâna politicienilor. Vindecarea societății începe cu fiecare dintre noi. Iar peste 36 de luni, ar trebui să avem curajul să ne întrebăm:

Suntem mai greu de manipulat?

Avem mai multă încredere unii în alții? Cerem mai multă responsabilitate celor care ne conduc? Sau am rămas exact acolo unde am fost? Poate că acesta ar fi unul dintre cele mai importante bilanțuri pe care le-am putea face.

Nu al unui partid.

Nu al unui guvern.

Ci al nostru, ca societate.

Există o formă de ipocrizie publică mult mai interesantă decât minciuna propriu-zisă: aceea în care aceleași lucruri sunt descrise cu vocabular diferit în funcție de cine le face, împotriva cui sunt făcute și, mai ales, în ce direcție politică se îndreaptă furia străzii. Este suficient să privim retrospectiv spre 10 august 2018 și să comparăm nu doar imaginile din Piața Victoriei, ci și felul în care o parte importantă a presei a ales să le interpreteze atunci cu felul în care vorbește astăzi despre protestul fermierilor. În 2018, protestatarul era, în narațiunea dominantă, cetățeanul care își exercita dreptul de a contesta puterea, „diaspora”, omul venit de la mii de kilometri pentru a protesta împotriva unui guvern considerat abuziv, iar Piața Victoriei devenise simbolul unei societăți civile care refuza să tacă. Astăzi, când în aceeași piață apar fermieri, crescători de animale și oameni nemulțumiți de politicile statului, vocabularul se schimbă. Protestul este mai repede împins spre periferia discursului democratic, protestatarii sunt descriși prin comportamentul celor mai turbulenți dintre ei, iar nemulțumirea socială riscă să fie redusă la „scandal”, „haos”, „violență” sau, mai nou, la etichete politice care permit publicului să respingă omul înainte de a mai asculta ce spune. Astăzi au existat într-adevăr incidente, au fost relatate îmbrânceli, blocarea traficului, aruncarea unor obiecte și folosirea gazelor lacrimogene de către forțele de ordine. Asta trebuie spus. Dar exact aceeași rigoare ar trebui aplicată și celeilalte părți a ecuației: un incident violent nu transformă automat întregul protest într-un act ilegitim, după cum nici prezența unor indivizi violenți în 2018 nu a anulat dreptul zecilor de mii de oameni pașnici de a protesta.

Aici apare dubla măsură

Nu în faptul că presa relatează violența – este normal să o facă – ci în felul în care decide ce anume devine imaginea reprezentativă a unui protest. În 2018, chiar și atunci când existau grupuri violente și confruntări cu Jandarmeria, o parte importantă a discursului jurnalistic a insistat asupra diferenței dintre acele grupuri și masa protestatarilor pașnici și asupra caracterului disproporționat al intervenției forțelor de ordine. Rechizitoriul citat ulterior în dosarul 10 august consemna, de altfel, că intervenția s-a răsfrânt inclusiv asupra manifestanților pașnici, iar presa a transformat aceste imagini într-un simbol al abuzului de stat. Astăzi, aceeași distincție pare uneori mult mai greu de găsit. Dacă un fermier blochează o stradă, avem imediat „haos”; dacă un protestatar aruncă un obiect, acesta devine reprezentativ pentru întregul protest; dacă cineva vine cu o pancartă radicală sau cu o revendicare care nu se potrivește cu sensibilitatea editorială a redacției, omul nu mai este tratat ca un cetățean nemulțumit, ci ca un personaj suspect, primitiv, manipulabil sau „din zona” cuiva. Și astfel se produce o operațiune subtilă: nu mai trebuie să răspunzi argumentului protestatarului dacă reușești să-i compromiți imaginea înainte ca argumentul să ajungă la public.

Dar există o întrebare și mai incomodă: unde a dispărut libertatea de exprimare atunci când omul care vorbește nu spune ceea ce vrem noi să auzim? Pentru că libertatea de exprimare nu a fost inventată pentru opiniile elegante, convenabile și perfect compatibile cu linia editorială a unei redacții. Ea există tocmai pentru opiniile care deranjează, pentru nemulțumirile care nu sunt frumos ambalate, pentru oamenii care nu au consultanți de comunicare, pentru fermierul care vine dintr-un sat și vorbește poate brutal, incoerent sau furios, dar care are totuși dreptul să spună că statul îi distruge munca. Democrația nu poate funcționa după criteriul esteticii protestului. Nu trebuie să arate bine ca să fie legitim. Nu trebuie să sune sofisticat ca să fie auzit. Nu trebuie să fie pe placul redacției ca să existe.

Și aici presa are o problemă pe care ar trebui să o ia mult mai în serios decât o pancartă neinspirată sau un protestatar care strigă prea tare: rolul ei nu este să fie departamentul de comunicare al puterii și nici tribunalul moral al societății. Presa ar trebui să fie câinele de pază al democrației, inclusiv atunci când democrația latră urât, miroase a motorină, vine cu tractorul și nu știe să vorbească în limbajul comunicatelor europene.

Puterea trebuie supravegheată

Indiferent cine se află în Palatul Victoria. Iar cetățeanul trebuie apărat în dreptul său de a protesta indiferent dacă protestul îi place sau nu jurnalistului care îl relatează. Altfel, „câinele de pază” riscă să devină exact ceea ce pretinde că supraveghează: un câine care latră numai la comanda stăpânului.

Și există ceva aproape absurd în această transformare a criteriilor. În 2018, un protestatar cu steagul României în mână putea deveni simbolul rezistenței civice. Astăzi, un fermier cu același steag poate fi prezentat prin prisma extremismului, a conspiraționismului sau a apartenenței presupuse la o tabără politică. În 2018, furia împotriva guvernului putea fi explicată prin nemulțumire civică. Astăzi, furia împotriva guvernului riscă să fie explicată prin manipulare. În 2018, oamenii din Piața Victoriei erau întrebați de ce protestează. Astăzi, prea des sunt întrebați mai întâi cine i-a trimis. Este o diferență enormă. Prima întrebare aparține jurnalismului. A doua aparține, de multe ori, suspiciunii politice. Iar dacă există într-adevăr o problemă cu violența de astăzi, ea trebuie tratată individual, cu probe, cu identificarea celor vinovați și cu respectarea legii. Nu prin condamnarea colectivă a unei categorii sociale. Exact aceeași regulă trebuie aplicată și forțelor de ordine: dacă există violență împotriva lor, trebuie sancționată; dacă există abuz împotriva protestatarilor, trebuie sancționat. Statul de drept nu funcționează pe principiul „ai noștri au voie”. Funcționează tocmai atunci când aceeași regulă se aplică tuturor.

Poate că adevărata problemă nu este că presa vorbește astăzi despre violențele din Piața Victoriei. Ar fi absurd să-i cerem să nu o facă. Problema este dacă aceeași presă mai este capabilă să privească protestul înainte de a-l judeca, cetățeanul înainte de a-l eticheta și puterea înainte de a-i prelua explicațiile. Pentru că, într-o democrație sănătoasă, jurnalistul nu trebuie să iubească protestatarul. Nu trebuie să-i împărtășească opiniile. Nu trebuie să-i voteze partidul. Trebuie doar să-i recunoască dreptul de a exista în spațiul public. Iar dacă în 2018 am învățat ceva din Piața Victoriei, atunci acel lucru nu ar trebui să fie că unele proteste sunt bune și altele rele. Ar trebui să fie mult mai simplu și mult mai greu de digerat:

Când puterea este contestată

Presa trebuie să privească puterea. Când cetățeanul este lovit, presa trebuie să privească cetățeanul. Iar când cele două intră în conflict, presa nu are voie să-și aleagă tabăra înainte să-și facă meseria. Altfel, nu mai avem câine de pază. Avem doar un animal dresat să latre în direcția în care i se arată. Ne-am învățat să trăim cu sufletul strâns înăuntru. Ca o haină întoarsă pe dos.

Am devenit experți în a părea. În a alerga. În a ne justifica oboseala cu lucruri care nu ne vor ține niciodată de cald. Am pus preț pe tot ce strălucește și am uitat cât costă o liniște adevărată.

Cine mai știe azi ce vrea cu adevărat? Am îngropat atâtea dorințe sub straturi de „nu se poate”, „nu acum”, „ce-o să zică lumea”, încât inima noastră a devenit un cimitir frumos aranjat. Cu flori de plastic.

 Și totuși, există momente trădătoare

O duminică în care nu te grăbește nimeni. O lumină de după-amiază care cade pe perete. O melodie veche. Și deodată, fără să vrei, masca alunecă. Ești fericit fără motiv. Fără plan. Fără poză. Doar fericit. Pentru că exiști. Atunci îți dai seama cât de obosit ești să te porți pe tine însuți pe dinăuntru.

Noaptea, când nu te mai vede nimeni, mai îndrăznești să te scoți la lumină. Să te uiți la tine ca la un om uitat într-o casă părăsită. Și îl găsești acolo – pe copilul din tine, pe cel mic, pe cel adevărat, care încă mai crede în minuni fără să-i fie rușine.

El nu vrea mult. Vrea atâtea clipe câte bătăi. Atâta viață câtă mai încape în suflet. Să te oprești din alergat ca să-l asculți nu e egoism. E singura formă de salvare care ne-a mai rămas.

De asta mă tot întreb: de ce să ne omorâm unii pe alții? De când Zelenski a pus stăpânire pe noi? De ce am devenit sclavii Ucrainei? Chiar suntem atât de proști încât să nu vedem lucrurile reale? Unde se scurg banii fără ca cineva să fie tras la socoteală?

Dacă mâine ne-am trezi toți cu sufletul pe dinafară, la vedere, ca o cămașă transparentă – ce am vedea unul la altul?

Poate am vedea, în sfârșit, că toți avem aceeași spaimă. Și aceeași nevoie crudă de a fi iubiți fără să ne mai ascundem.

Al dumneavoastră, același

Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală