Asistăm la o hoție generalizată, în aplauzele idioților utili. Se fură în România din ce în ce mai barbar, mai brutal, mai fără perdea. Se fură cu toptanul, cu domeniul de activitate, cu bucata de țară de-a dreptul.

Se fură resurse, întreprinderi profitabile, se fură, cu nesimțire, viitorul acestei țări.

S-a furat și înainte, dar niciodată nu s-a furat așa. Cu aplauze din parte unor tembelași care au fost convinși că furtul e bun, e pro-european, îi ajută pe ei în viață. Cred că Bolojan face ce dorește ,,persoana fizică ,,în România”.

România nu are multe companii de stat profitabile. Dar tot are câteva. Tocmai bucăți din astea vor să vândă, ca să cârpească bugetul unui încruntat incompetent. Și vor să vândă ieftin, preferențial și direcționat. Cică așa trebuie făcut pentru a transparentiza tot ce se întâmplă în companiile respective, pentru… Și în timp ce repetă minciunile astea în buclă, dau decizii absolut netransparente de mărire a salariilor în companii listate deja la bursă.

E furt, furt pe față, aplaudat corespunzător de valuri de foci online.

 România mai are ceva-ceva resurse

Unele chiar strategice, altele de-a dreptul esențiale pentru anumite cicluri de producție ale industriilor moderne. Și apare câte un ticălos util să ne spună că, de fapt, nu avem nimic. Stați, mă, liniștiți, la locurile voastre, că România nu are resurse. E OK să vindem ce n-avem.

Bine, dar de ce ar cumpăra cineva resurse dacă nu sunt utile?

România a împrumutat 16,7 miliarde de euro ca să-și cumpere armament. Și îl cheltuie absolut discreționar, cu Germania și Franța. Dar, hei, nu e furt pe față

Este, oameni buni, o imensă ticăloșie și o enormă bătaie de joc.

Nu pot să înțeleg cum oameni aparent inteligenți mușcă la pseudo-argumentele acestor hoți de talie urieșească.

PNRR-ul a fost un mișto colosal pe spinarea omului de rând. SAFE este de-a dreptul un jaf calculat. Atâta au minte cât au copiii care poarta ghiozdanele în spate. Halal conducători. Aștept să fie invitați maneliștii, lumea interlopă etc. la consultări la Cotroceni.

Cum s-a fabricat mitul salvatorului național Ilie Bolojan? Cum se fabrică sistematic asemenea ,,salvatori”? Un răspuns extrem de interesant îl oferă  dr.Andrei Stoiciu, cu un doctorat la Universitatea din Paris în Științe Comportamentale – specializat în persuasiune socială – autorul cărților Influence Architects și cu peste două decenii de experiență practică în managementul de proiecte în peste 60 de țări. Totodată, fost soț al progresistei Victoria Stoiciu.

,,Nu urmăriți doar căderea lui Bolojan, urmăriți panica celor care l-au fabricat” afirmă doctorul Stoiciu. ,,Pentru că, atunci când un sistem pierde un om, nu plânge omul, plânge investiția narativă făcută în el”.

Cazul Bolojan nu este doar despre un premier eliminat din poziție. Este despre felul în care sistemul românesc produce, ambalează și vinde publicului figuri de salvare. Ani de zile, publicului i s-a livrat aceeași construcție: omul gospodar, omul eficient, omul rece, omul care nu vorbește mult, omul care taie, omul care repară, omul care știe administrație.

Aceasta nu este simplă imagine publică, este arhitectură narativă. Se ia un profil administrativ, se elimină contradicțiile, se amplifică disciplina, se transformă tăierea în curaj, se transformă austeritatea în responsabilitate, se transformă lipsa de viziune în seriozitate. Așa se fabrică salvatorul tehnic.

Nu liderul, nu omul de stat. Nu arhitectul unei direcții istorice, ci administratorul prezentat ca ,,medic” de urgență al statului. Problema este că România nu are doar o problemă administrativă.

România are o problemă de captură, iar când un stat capturat aduce un administrator și îl numește salvator, nu reformează statul, doar administrează captura mai eficient. Aici apare ruptura, pentru că realitatea socială nu poate fi controlată doar prin discurs: polul spune că faci reformă, dar omul simte factura; polul spune că stabilizezi bugetul, dar omul simte prețurile; polul spune că tai privilegiile, dar omul vede că sacrificiul cade tot pe cei fără protecție. Când costul real contrazice legenda oficială, sistemul intră în panică și atunci începe etapa a doua: propaganda de recuperare.

După cădere, nu se discută rece despre rezultate, nu se discută despre cine a fost protejat, nu se discută despre cine a plătit, nu se discută despre ce a fost reformă și ce a fost doar contabilitate agresivă. Se discută despre caracter: a încercat, a avut curaj, nu l-au lăsat, nu l-am meritat, a fost singur împotriva tuturor… Aceasta este o tehnică foarte veche. Când nu poți apăra efectul, moralizezi intenția. Dacă omul a suferit, trebuie să fi fost bun. Dacă a fost atacat, trebuie să fi fost periculos pentru sistem

Bolojan a fost construit ca soluție pentru un sistem care voia ordine fără transformare reală, voia disciplină fără restructurare profundă, voia austeritate fără deparazitare, voia control fără legitimitate. Și când formula a cedat, mașinăria a încercat să salveze mitul. De ce? Pentru că, dacă mitul cade, nu cade doar un premier, cade metoda.

Metoda prin care România primește periodic un nou salvator, un nou gospodar, un nou tehnocrat, un nou om serios, un nou personaj care promite să repare ceea ce sistemul însuși continuă să strice. Adevărul este simplu. Un sistem bolnav nu se vindecă printr-un avatar sănătos la suprafață.

Dacă arhitectura este viciată, orice salvator devine interfață.

Orice reformator devine instrument

Orice om eficient devine administratorul unei capturi mai mari decât el. De aceea, lecția nu este ,,Bolojan bun” sau ”Bolojan rău”. Lecția este aceasta: când vi se prezintă un om ca soluție miraculoasă, întrebați imediat cine l-a selectat, cine îl amplifică, cine îi protejează legenda, cine plătește costul reformei lui și cine rămâne neatins.

Acolo este adevărata influență. Nu analizați omul ca personalitate. Analizați-l ca interfață de sistem” conchide specialistul. (B.T.I.). Dar nu numai Bolojan este vinovat, manevra Bolojan a fost proiectata și de ,,Grupul de la Cluj. Am avut ocazia sa cunosc, doar câțiva. Un grup foarte puternic, minți diabolice, strategii,proiecte etc. Ei fac și desfac diverse manevre ,,benefice sau nenorociri”pentru România.

Ei totdeauna caută să atragă oameni cu minți diabolice. Nu contează că de dreapta sau stânga; interesant este să aducă plus valoare. Nu oricine este curtat sau pătrunde în Grup. Se vorbește că mulți nu sunt străini de „moțiunea de cenzură”. Am văzut că dl. Papahagi, românul, vrea ca biserica să schimbe crezul ortodox în romano-catolic. E supărat pe cuvântul „sobornicească”, consideră că Calendarul Ortodox trebuie schimbat cu cel Occidental, ar trebui unită Biserica Ortodoxă cu cea Romano-Catolică.

Câteva cuvinte și despre un Domn, RB și cei ca el. Să-i numim spărgătorii de grevă. A primit ordin să lovească în Bolojan, o face cu voluptate. Am văzut multe, dar am rămas surprins de fenomenul versatilității cameleonice. Oportunismul slinos, scârbos, îngrețoșător. Urcarea grăbită în vagonul câștigător. Impulsiv, compulsiv, hămesit, insolent, impenitent. Ce contează că ai fost „umbra” lui Fenechiu, preșul lui Tăriceanu, managerul lui Iohannis, epoleții lui Ciucă. Este mereu gata de a rânji. Ești mereu disponibil pentru ultimul spectacol în care excelezi: „curvăsăria”.

A mai căzut un guvern

Avem din nou senzația de déjà vu. Ni se vorbește mereu despre ,,stabilitate”. Despre ,,responsabilitate”. Despre ,,maturitate politică”. În 35 de ani, România a schimbat 29 de guverne și 20 de premieri. Am trecut prin cele mai ciudate și improbabile coaliții de guvernare, în care dușmanii ,,de ieri” au devenit aliații ,,de azi” peste noapte, uniți de un singur ideal cu adevărat sacru: păstrarea puterii și accesul la resurse. ,,Soluția imorală” nu mai este de mult un accident al politicii românești. A devenit regula de funcționare. Aceiași oameni, aceleași grupuri, aceleași rețele se rotesc între funcții, ministere și partide, schimbând doar sigla și sloganul. Discursul lor a rămas același: promisiuni reciclate, lozinci obosite și campanii publicitare uriașe, plătite din banii noștri, menite să ascundă un adevăr simplu – mulți dintre cei care ne conduc sunt depășiți de realitate și lipsiți de competența necesară pentru vremurile pe care le traversăm. Îi vedem la fiecare ciclu electoral reinventându-se. Periodic, scot din pălărie câte un “Mesia” politic. Cu sau fără ghiozdănel în spate. De fiecare dată ni se spune că este ,,altfel”, că este ,,onest”, ,,competent”, ,,salvator”, câteodată chiar și olimpic. Dovezi? Nu sunt necesare. Am intrat în toate plasele întinse de ei. De obicei ne sunt suficiente ceva validări venite mereu de la aceiași analiști, intelectuali fini și experți universali, oameni care par să le știe pe toate și care ne explică, doct, de ce trebuie să mai acordăm încă o șansă acelorași mecanisme care ne-au adus aici. Am văzut în ultimii ani o mulțime de reforme ,,istorice”, ,,fără precedent”, ,,curajoase”. Nici nu conta dacă erau pertinente, aplicabile sau măcar utile. Începeau luni și se finalizau miercuri. Important era să producă zgomot. Suficient zgomot încât să acopere orice altă voce. Să nu se audă că există și alte idei, alte soluții, alte variante pentru România.

Pentru că adevărata problemă a sistemului politic actual nu este doar incompetența. Este monopolul asupra resurselor și, mai ales, asupra atenției publice. Românilor li se repetă obsesiv că nu există alternativă. Că trebuie să aleagă mereu între aceleași fețe, aceleași partide și aceleași combinații politice care au administrat România timp de trei decenii. Dar nu este așa! Există alternative, doar ca în zgomotul asurzitor de pe scena publică, întreținut cu larghețe de banii de la partid, adică de la buget, vocile altfel se aud cu greu.

Democrația nu înseamnă să alegi mereu dintre aceiași Democrația înseamnă să ai curajul să cauți alternative înainte ca alții să decidă pentru tine că nu mai există niciuna. România are nevoie de mai mult decât zgomot, propagandă și salvatori de serviciu. România are nevoie de competență, caracter și curaj. Și, mai ales, are nevoie de cetățeni care refuză să mai fie spectatori. ,,Ghiozdanelele” Bolojan și Nicusor nu pot face față problemelor țării. Pălăriile sunt prea mari.

Există momente în evoluția unui stat care valorează mai mult decât o declarație comună, la B9. Ca urmare, summitul de la București a devenit o scenă pentru Zelensky și Rutte –  deși niciunul dintre ei nu ducea lipsă de vizibilitate sau de confirmări ale propriei importanțe. A fost un eșec,o mișcare greșită a unui om cu ghiozdănel cu mișcări de copil.

Câteodată pentru că cineva aflat într-o funcție de responsabilitate nu a înțeles miza acelei poziții. De multe ori din neștiință și teamă de a o recunoaște. De aceea judec lucrurile în termenii riscului, nu ai simpatiei.

 În afaceri, o decizie greșită costă bani

În politică și geopolitică, costă altceva: stabilitate, încredere instituțională, uneori vieți. Iar regretele ulterioare nu aduc înapoi ce s-a pierdut. Tocmai de aceea nu îmi permit să fiu confortabil când văd greșeli care se pot evita.

Critica mea nu este despre persoane. Este despre conduite. Este despre un tipar pe care l-am văzut repetat: oameni ajunși în funcții de decizie care tratează politica precum o succesiune de reacții personale, care confundă vizibilitatea cu autoritatea, popularitatea cu legitimitatea. Statele moderne nu funcționează pe bază de impuls și tranzacții. Funcționează pe bază de instituții, proceduri și oameni care înțeleg că responsabilitatea lor depășește propriul mandat.

Trebuie să fiu mai echidistant. Dar echilibrul real nu înseamnă să distribui în mod egal laude și critici. Înseamnă să calibrezi reacția la dimensiunea riscului. Când riscul este mic, poți fi nuanțat și răbdător. Când riscul este mare, tăcerea diplomatică nu este virtute – este complicitate. Silviu Predoiu.

Nu mă pronunț public pentru a fi agreat. O fac pentru că responsabilitatea civică nu este opțională atunci când sunt în joc lucruri care ne privesc pe toți – timp pierdut, oportunități ratate și interese compromise ale căror urmări le vor moșteni alții. Dacă taci când poți vorbi, cedezi altora dreptul de a decide în locul tău. Iar asta înseamnă, de cele mai multe ori, un preț concret, achitat de cei care nu au avut nicio voce în decizie.

Pentru că, în final, nu vom plăti pentru opiniile incomode. Vom plăti pentru tăcerile confortabile.

1. Am rămas surprins ,,chestor’’ în România la 33 ani. Nu miroase a bine. Celelalte grade mai există? România țara tuturor posibilităților.

Al dumneavoastră același

Prof Ing.Ioan Romeo Mânzală