Cum au putut generațiile dinainte să construiască, iar noi astăzi abia mai administrăm? În comunism cu resurse mai puține, se construia pentru viitor. Astăzi? După peste 30 de ani, cu acces la fonduri europene, tehnologie și informație…nu mai avem un proiect real de țară. Nu mai vorbim de construcții mari. Nu mai vorbim de viziune. Nu suntem în stare nici măcar să facem lucruri de bază: să reabilităm corect un bloc, să punem un strat de polistiren, să dăm o mână de var care să țină.

Nu e lipsă de bani. Nu e lipsă de oportunități. Este lipsă de competență. Este lipsă de direcție. Este lipsă de responsabilitate. De peste 30 de ani, în loc să construim, am ajuns să punem această țară pe butuci: industrie pierdută, proiecte abandonate, încredere distrusă.

Și acum vedem același lucru în dezbaterea bugetului pe 2026: un buget bazat pe datorii, pe taxe mai mari, pe promisiuni, nu pe dezvoltare reală.Nu pentru că nu avem. Ci pentru că nu știm sau nu vrem să construim.

Atunci rămânea ceva în urmă. Astăzi rămân doar explicații.

Și întrebarea rămâne: cum am ajuns de la o țară care ridica baraje, industrie și infrastructură, la una care abia își gestionează prezentul?

Poate nu ducem lipsă de resurse. Poate ducem lipsă de oameni care să le folosească pentru România. Iar în tot acest timp, în loc să ne vedem de țara noastră, ajungem să ne consumăm energia și atenția pe războaiele altora, în timp ce problemele noastre rămân nerezolvate.

De luat aminte

O națiune nu poate fi reconstruită de aceiași oameni care au contribuit la decăderea ei. Problemele unei societăți nu sunt doar accidentale, ci rezultatul unor mentalități, comportamente și interese bine înrădăcinate. Dacă acelea rămân neschimbate, atunci orice încercare de reformă riscă să fie doar superficială. Stagnarea sau declinul au fost alimentate de elite incapabile sau corupte, de instituții slabe și de o cultură a nepăsării. În astfel de contexte, schimbarea oamenilor pare o condiție necesară pentru progres. Este greu de imaginat că aceiași lideri sau aceleași grupuri de influență, care au tolerat sau chiar au încurajat disfuncționalitățile, ar deveni brusc promotori ai reformei autentice. De aceea, ideea de ”reset” moral și social, în care o nouă generație preia inițiativa, devine atractivă. Presiunea publică, schimbările de context, educația și consolidarea instituțiilor pot determina indivizii să-și modifice comportamentul. În plus, nu toți cei care au trăit într-un sistem defect sunt responsabili în mod egal pentru eșecul acestuia. O națiune nu este formată doar din conducători, ci din ansamblul cetățenilor săi. Dacă mentalitățile colective rămân aceleași, toleranța față de abuz, lipsa implicării civice sau neîncrederea generalizată, atunci chiar și oameni noi ajunși la putere pot repeta greșelile trecutului. În acest sens, reconstrucția reală presupune mai mult decât schimbarea persoanelor: ea necesită o schimbare de valori, de reguli și de așteptări sociale. Nu este suficient să înlocuiești oamenii, dacă sistemul și mentalitățile rămân neschimbate. În același timp, este dificil să obții o transformare profundă fără o reînnoire, măcar parțială, a celor care conduc și influențează societatea. Reconstrucția unei națiuni este, în fond, un proces complex, care cere atât oameni noi, cât și reguli noi și, mai ales, o conștiință colectivă diferită.

O afirmație dură, dar care reflectă o percepție larg răspândită în societate. De-a lungul timpului, politica a fost asociată nu doar cu ideea de organizare a vieții publice, ci și cu interese ascunse, compromisuri și, uneori, corupție. Din acest motiv, mulți oameni ajung să privească politica cu neîncredere sau chiar cu dezgust. Politica ar trebui să fie un instrument prin care comunitățile își stabilesc regulile și își construiesc viitorul. Este spațiul în care se iau decizii importante privind educația, sănătatea, economia sau drepturile cetățenești. Totuși, în practică, politica devine adesea un teren al luptei pentru putere, unde scopurile nobile sunt umbrite de ambiții personale. Promisiunile electorale sunt uneori uitate, iar interesele generale sunt înlocuite de interese de grup sau individuale. Această degradare a imaginii politicii este alimentată de numeroase scandaluri și abuzuri. Când liderii politici sunt implicați în acte de corupție sau manipulare, încrederea publicului scade, iar ideea că ”totul este murdar” pare justificată. În plus, limbajul agresiv și polarizarea accentuează această percepție, transformând politica într-un spațiu al conflictului permanent. Cu toate acestea, ar fi nedrept să considerăm că politica este, prin natura ei, coruptă. Există și exemple de lideri integri și de decizii care au adus beneficii reale societății. Drepturile fundamentale, instituțiile democratice și multe progrese sociale au fost obținute tocmai prin implicare politică. Așadar, problema nu este politica în sine, ci modul în care este practicată. Deși politica poate ”murdări” atunci când este folosită în scopuri egoiste, ea rămâne un instrument esențial pentru organizarea societății. Soluția nu este respingerea politicii, ci responsabilizarea și implicarea cetățenilor, astfel încât aceasta să reflecte valorile și interesele reale ale comunității.

România nu mai este ce a fost

O afirmație pe cât de simplă, pe atât de încărcată de sens. Pentru unii, ea exprimă nostalgie; pentru alții, dezamăgire. În spatele acestor cuvinte se află, însă, o realitate complexă, născută din momentul de cotitură al istoriei recente: Revoluția Română din 1989. Atunci, porțile s-au deschis, gardurile au căzut, iar libertatea, visată și dorită, a devenit, brusc, realitate. După decenii în care viața fusese strict controlată, românii s-au trezit într-o lume în care puteau alege. Însă libertatea nu vine la pachet cu instrucțiuni. Obișnuiți să trăiască într-un sistem în care inițiativa era limitată, mulți nu au știut imediat cum să își construiască propriul drum. Astfel, entuziasmul începutului s-a amestecat cu nesiguranța, iar dorința de schimbare s-a lovit de lipsa unor repere clare. Tranziția către o societate liberă a fost marcată de contraste puternice. Pe de o parte, au apărut oportunități: accesul la informație, libertatea de exprimare, posibilitatea de a călători și de a construi ceva pe cont propriu. Pe de altă parte, aceste schimbări au adus și inegalități, confuzie morală și o senzație de pierdere a stabilității. Pentru unii, trecutul pare mai sigur tocmai pentru că era previzibil, chiar dacă era lipsit de libertate. Afirmația că ”nu am știut ce să facem cu libertatea noastră” nu este neapărat o acuzație, ci mai degrabă o constatare a unui proces dificil de învățare. Libertatea nu este doar un drept, ci și o responsabilitate. Ea cere inițiativă, discernământ și capacitatea de a construi în mod conștient. Aceste lucruri nu se formează peste noapte, mai ales într-o societate care a fost mult timp privată de ele. Astăzi, România se află încă între trecut și viitor. Nu mai este ceea ce a fost, dar nici nu a devenit încă ceea ce ar putea fi. Schimbarea nu este liniară, iar progresul nu este uniform. Cu toate acestea, fiecare generație învață, treptat, să folosească libertatea nu doar ca pe un privilegiu, ci ca pe un instrument de construcție. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă România mai este ce a fost, ci ce alegem să facem, de acum înainte, cu libertatea pe care o avem. Puterea și vulnerabilitatea prin sărăcie

Afirmația lui Eminescu reflectă o realitate dură a istoriei și geopoliticii. Este adevărat că sărăcia creează vulnerabilitate, însă simplificarea acestei idei ignoră complexitatea relațiilor internaționale și a mecanismelor de reziliență națională. Sărăcia reduce capacitatea unei țări de a-și susține instituțiile și populația. O economie slăbită limitează investițiile în infrastructură, educație sau apărare, iar populația se concentrează pe supraviețuire și nu pe rezistență politică. De exemplu, multe colonii istorice au fost ușor supuse influenței externe prin exploatarea resurselor și prin menținerea populației în sărăcie.

Controlul resurselor economice

A permis puterilor coloniale să dicteze politici și să obțină loialitate formală fără a utiliza forța militară directă. Totuși, sărăcia nu garantează subordonarea. Istoria oferă exemple de țări sărace care și-au păstrat independența și identitatea culturală. Unele state au folosit solidaritatea comunitară, strategii diplomatice inteligente sau alianțe externe pentru a rezista presiunilor economice. În plus, existența unor lideri puternici și vizionari poate transforma adversitatea economică într-o forță motivațională pentru dezvoltare și rezistență. Influența asupra unei țări depinde de mai mult decât bani sau resurse. Presiunea politică, manipularea informației, presiunea militară și alianțele internaționale sunt instrumente la fel de puternice. O țară bogată poate fi influențată sau dependentă prin datorii externe, comerț controlat sau sancțiuni economice, ceea ce arată că sărăcia este doar un factor dintre mulți. Sărăcia poate fi un instrument de subordonare, dar nu este niciodată singura cale. Puterea reală stă în combinația între economie, politică, cultură și capacitatea societății de a rezista presiunilor externe. Afirmația inițială este parțial adevărată, dar excesiv de simplistă; controlul unei țări presupune o înțelegere complexă a vulnerabilităților și resurselor sale, nu doar golirea buzunarelor populației.

Într-o mișcare demnă de un maestru al șahului politic jucat pe colțul mesei de bucătărie, Premierul Ilie Bolojan a tăiat nodul gordian al Bugetului pe 2026.

Rezultatul? Opoziția e în corzi, PSD e la masă, iar „casta hienelor” din Justiție urlă la lună prin holurile Înaltei Curți. După zile de circ, unde Zamfir (PSD) se bătea cu cărămida în piept pentru 1,1 miliarde de lei, iar Peiu (AUR) făcea yoga parlamentară cu „abțineri” strategice, Bolojan a trântit ușa: „Vreți pachet social? Aveți pachet social. Dar nu din deficit, ci din buzunarul magistraților!”

Soluția lui Bolojan e de o simplitate brutală: drepturile salariale câștigate în instanțe de judecători – acele sume astronomice cu care „specialii” își rotunjesc conturile de ani de zile – au fost amânate oficial pentru „anii următori”.

Adică, tradus pentru muritorii de rând: „Mai ușor cu caviarul, băieți, că avem de dat alocații!”

Imediat după anunț, s-a declanșat „Jeluirea Națională a Robelor”. Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a anunțat că dă Guvernul în judecată. Să fim serioși: cine îi plânge pe acești „vulnerabili” cu pensii speciale de cinci cifre și sporuri de stres de parcă ar dezamorsa bombe zilnic, nu doar dosare?

Să nu ne lăsăm păcăliți de comunicatele lor pompoase despre „independența justiției”.

Aici nu e vorba de dreptate

Ci de mâncare. Hienele au rămas fără porția de restanțe pe 2026, dar stați liniștiți: au de unde! Cămările lor sunt pline de privilegii adunate în decenii de „vânătoare” legislativă.

Magistrații vor judeca un proces în care tot ei sunt reclamanți, împotriva unui Guvern care le-a tăiat banii pe care tot ei și i-au acordat prin sentințe anterioare.

Este un cerc vicios al lăcomiei care s-a lovit frontal de pragmatismul de fier al lui Bolojan.

În timp ce magistrații își ascut colții juridici, în Plen s-a așternut liniștea. Majoritatea amendamentelor Opoziției au fost măturate de la tribună. ,,Jîrjel” și Peiu au rămas cu „strategia abținerii”, în timp ce Bolojan a demonstrat că, în 2026, cine are pixul, are puterea.

Bolojan a reușit imposibilul

A dat PSD-ului ce voia, dar a făcut-o pe spinarea celei mai detestate caste din România. Magistrații amenință cu blocajul? Să blocheze! Oricum procesele durează zece ani. Măcar acum știm că restanțele lor de lux hrănesc copiii și bătrânii țării, nu conturile din paradisuri fiscale.

În tot acest vacarm, un om e „fiert” de moarte: Sorin Grindeanu. Liderul PSD privește neputincios cum partidul s-a prăbușit în sondaje la un istoric și umilitor 16%, fiind trimis direct în liga a doua, mult sub PNL-ul lui Bolojan.

După ce Zamfir și ai lui au încasat această înfrângere catastrofală în Comisii, atmosfera în Kiseleff e de priveghi.

Baronii locali, obișnuiți să simtă mirosul de putere și bani, au dus acasă cea mai grea veste: PSD nu mai dictează, PSD doar „execută” ce decide Bolojan.

Se aude deja zăngănit de șișuri pe la colțuri. Există posibilitatea ca baronii, înfuriați că partidul a devenit remorca PNL-ului, să-l debarce pe „politrucul prost” chiar la noapte.

Grindeanu știe că în PSD, noaptea e sfetnic bun doar pentru cei care vor să schimbe șeful. Domnule Grindeanu, ești depășit! După eșecul miliardului și umilința de la 16%, Sorin ar face bine să nu-și lase spatele nesupravegheat nici când se duce să-și ia apă plată. Pentru mulți la Rahova și Jilava se construiesc două hoteluri cu paza.’’

Al dumneavoastră, același

Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală