Într-o singură zi de toamnă, România a reușit performanța de a fi, în același timp, cel mai ieftin vânzător de energie și cel mai scump cumpărător de energie din regiune. A vândut electricitate în Ungaria cu un leu pe megawatt-oră și, câteva ore mai târziu, a cumpărat la 2.500 de lei. O anomalie economică care vorbește, de fapt, despre o rană profundă: o tranziție energetică făcută în grabă, fără strategie, fără echilibru, fără stocare.

I. Energia ca oglindă a neputinței strategice

„Ieri, România a vândut în Ungaria la un leu pe megawatt. Între 6 și 10 seara, România cumpără cu 2.500 de lei pe megawatt.” — declarația ministrului Energiei, Bogdan Ivan, din 1 octombrie 2025, a căzut ca un curent rece peste întreaga piață energetică.
Dincolo de șocul cifrelor, ea a dezvăluit un adevăr inconfortabil: România este o țară care produce energie fără să o poată folosi eficient.

După un deceniu de politici fragmentate, în care am închis centrale pe cărbune și gaz, am rămas cu o producție intermitentă, dependentă de soare și vânt. Când lumina e puternică, avem surplus și îl exportăm la prețuri simbolice. Când se lasă seara, devenim importatori captivi ai propriilor greșeli.

II. Ziua în care soarele a devenit o povară

Cifrele sunt dure: peste 7.000 MW de capacitate clasică scoasă din funcțiune și doar 1.200 MW noi instalați pentru producție „în bandă”. Restul — regenerabile. Panouri fotovoltaice, turbine, promisiuni și optimism.

Dar în lipsa unui sistem de stocare sau a unei rețele inteligente, surplusul de energie devine o problemă, nu un avantaj. Rețelele se încarcă, operatorii sunt obligați să exporte ieftin, iar sistemul devine instabil.
Ceea ce pare, în teorie, o victorie a energiei verzi, se transformă în un act de autoflagelare economică: vânzăm ieftin, cumpărăm scump, doar ca să supraviețuim energetic de la o oră la alta.

III. Între 6 seara și 10 noaptea – adevăratul preț al dependenței

Când soarele apune și producția solară scade brusc, România trebuie să importe pentru a acoperi consumul intern. Pe piețele externe, prețul este stabilit de ofertanți care știu că nu avem alternativă.
Așa apar prețuri de 1.000 – 2.500 lei / MWh, de zeci de ori mai mari decât în orele de prânz.

Aceasta nu este doar o disfuncție de piață, ci un simptom al lipsei de strategie. În loc să ne construim rezerve, am construit iluzii; în loc de stocare, am investit în retorică.

IV. O tranziție verde făcută cu ochii închiși

România și-a asumat, prin PNRR, închiderea completă a centralelor pe cărbune până la finalul lui 2025. O decizie lăudată la Bruxelles, dar riscantă acasă.
Fără alternative clare — gaz, hidro, nuclear sau stocare — acest pas poate transforma o politică ecologică într-o catastrofă economică.

În timp ce Germania și Polonia își stabilesc orizonturi până în 2040 și 2050, România a ales viteza. Dar tranzițiile nu se câștigă prin grabă, ci prin echilibru. Energia curată trebuie dublată de infrastructură curată, nu doar de promisiuni.

V. O piață liberă care nu iartă

Prețurile pieței OPCOM sunt oglinda unui sistem care funcționează în salturi.
Când exportăm, o facem pentru că nu avem încotro. Când importăm, o facem pentru că nu avem altă sursă.
Piața liberă ne taxează pentru fiecare decizie întârziată, pentru fiecare investiție amânată.

Pentru populație și industrie, consecințele sunt directe: facturi mai mari, competitivitate scăzută, dependență energetică.
Pentru stat, costul real este pierderea încrederii.

VI. Lecția celor 2.499 de lei diferență

Între un leu și 2.500 de lei nu e doar o diferență de preț. E o prăpastie între două viziuni despre viitor: una bazată pe entuziasm politic, alta pe pragmatism economic.
România are nevoie de ambele — dar într-o ordine corectă.

Tranziția verde nu înseamnă doar panouri solare, ci capacitate de a-ți controla timpul: să poți decide când vinzi și când consumi, când stochezi și când distribui.
Astăzi, România nu controlează timpul energetic. Doar îl suportă.

VII. Lumina de la capătul firelor

Dincolo de paradoxuri și declarații, această criză poate fi începutul unei schimbări de paradigmă.
România are potențial enorm — hidrogen, nuclear, stocare hidro, regenerabile. Are nevoie doar de o viziune coerentă și de curajul de a o aplica fără populism.

Pentru că adevărata criză a energiei românești nu e una de curent, ci una de claritate.

Epilog

Într-o lume care vorbește despre sustenabilitate, România încă jonglează cu improvizația.
A vinde cu un leu și a cumpăra cu 2.500 nu este doar o greșeală de piață, ci o lecție.
O lecție despre cum lipsa de strategie transformă energia din resursă în vulnerabilitate.

Paul Tomotaș