Politica de pretutindeni este plina de proşti, așa că nu trebuie să ne miram de ce clasa noastră politica are calitatea pe care o are. Nu neapărat orice politician care face o prostie este prost. O prostie recunoscută devine greșeală și politicianul este absolvit, recidiva în aceeași greșeala îl transformă automat pe politicianul respectiv în ceea ce este de fapt – un prost, care recunoaște că este prost. Uitați-va la politicienii de azi cât sunt de slabi. Cine candidează? Aceleași ,,amante”, aceeași inculți, aceleași figuri sinistre. Ești analfabet, te înscrii în politică, nu contează. Nu ne mai întrebăm de ce am distrus o națiune, o țară, ne-am dezumanizat.

Cu idioții este ceva mai greu

Deși majoritatea publicului a creat un sinonim intre prost și idiot, acesta nu există. Sinonimele idiotului sunt cretinul și imbecilul; începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX-lea, idioții au fost declarați suferinzi de o stare de ,,înapoiere mentală” .

,,Oamenii deștepți subestimează mereu  potențialul distrugător al proștilor, uitând experiențele anterioare, asociindu-se cu ei și plătind același preț sau mai mare”, ei vor rămâne parte din noi și trebuie tolerați, dar în niciun caz aleși în funcții de încredere, dacă se poate. Vă propun lecturarea unei cărți fundamentale pentru a vedea care pot fi rezultatele unor proşti în politică și a unor narcisiști. Din păcate, mulți dintre aceștia ne conduc pe noi și urmează să ne conducă alții și mai răi. De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne întâlnim cu ea în varii situații, inclusiv în ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Ea se maschează în spirit justițiar, se automotivează ventriloc în torente de vorbe fără noimă, dar menite să-l facă pe autor/autoare să se simtă pe o înaltă platformă morală. Ea este piramidală, galactică, impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, vituperantă, logoreica, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut. Este oraculară. Are nostalgia sclaviei. Stăpânește incultura. Este ranchiunoasă, încruntată, mediocră și filistină. Ea  este incurabilă, dar face gropi teribile și primejdioase în jurul ei. Mai ales când are bani, influență și o vanitate exacerbată.

Cum putem ține piept prostiei?

Numind-o, fără reticențe și fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate, nevolnicie, intelectuală și morală. Refuz al bibliografiei. Extaz al autobiografiei…

Cat despre prostie, eu o percep ca fiind de doua feluri: malignă și benigna.

Cel malign ar fi cel fudul și abil, cocoțat în poziții în care poate influenta destinele unor oameni. Politica e plină de ei, chiar și în top-managementul unor companii putem sa-i întâlnim.  Cel benign are un soi de „common sense” care-l ferește de fudulie și care, ocazional, chiar îl face să înțeleagă că e prost.  Democrația este tirania prostiei, în special în urma „unirii facebook-iste”, în care recrutarea de inculți are succes deosebit de fiecare dată.  Și totuși… Prostia îndeamnă la conservatorism. Cine nu poate imagina mai mult, vrea măcar să-i rămână ce are.

Ea nu e strict rezervată conservatorismului. Faptul că progresistul merge înainte nu înseamnă neapărat ca e deștept, dacă alege să meargă pe un drum greșit. „Personalitățile mișcă mulțimi care le-au înțeles mesajul”. Personalitățile care au înțeles mesajul mulțimii mișcă mulțimea”.

Progresismul –  o idee care creează haos

Este un efect benefic al prostiei. Mesajul mulțimii este simplu și cam minimal, pentru supraviețuire. Absolut corect. Și pe cât de adevărat, pe atât de neputincioși ne simțim în fata prostiei. Chiar nu e nimic de făcut. Poate ăsta e opusul: a-ți vedea și accepta cu smerenie și fără a cădea în „acreală” neputințele, imperfecțiunile, a înțelege că a lupta cu prostia te poate duce, dacă nu ești atent, în altă formă de prostie, că a căuta „opusul” te face de fapt prost, că ne mișcăm de fapt pe un cerc și a fugi de prostie ne duce tot la ea, într-o formă poate chiar mai periculoasă decât a „inamicului”. Fără a cădea în nihilism, este esențial a-ți înțelege limitele sau măcar a încerca să nu le proiectezi pe alții, un termen din psihologie, pe care, alături de alții cum ar fi „reversal of guilt”, „gaslighting” i-ați surprins și dvs. Lupta împotriva ei  e dificilă și prostul are mecanisme de apărare aproape infailibile. Ca să lupți cu el îți trebuie o siguranță de sine aroganță și celelalte metehne cu care lupți. Doar înțelepții lumii, oameni erudiți, care și-au contemplat și înțeles atât propria prostie cât și a altora, și au exersat renunțarea la ego toata viața, ar putea să o facă, dar cu șanse minime chiar și în cazul lor, altfel riscul e de a se reduce totul la o cearta între doi prosti, ca două vecine care se întrec în invective, vorba aceea: „prostul te aduce la nivelul lui și te bate cu experiența”.

În ultimul timp contemplu răul produs de oameni în numele unui „greater good, (bine mai mare).

Mulți politicieni de la noi sunt tributari ideii „ce bun  sunt”. Nu au niciun rost, nu au produs nimic care să le susțină părerea buna despre ei, nici intelectual nici prin relații interumane, dar cum deschid gura se dau peste cap să puncteze realizările lor sterpe, începând cu „am citit cutare carte, deci sunt cool”. Da, deși toți aceștia și mulți alții se cred un fel de minune pentru semenii lor, de fapt e mult egoism la mijloc și e greu să le explici asta fără să produci descărcări de furie în care, dacă nu ești jignit, ești pus la punct cu solemnitate. Mergând pe ideea asta, ar trebui să ne ferim de acest „greater good” promis, fiindcă niciodată în istorie nu a produs ce promitea, și dacă au fost niște beneficii, ele au fost de obicei temporare, iar costurile au fost în general imense. De multe ori revoluțiile au produs pe moment un haos și, de unele îmbunătățiri s-au bucurat abia nepoții, iar uneori costurile reale s-au arătat abia peste generații, cum este încălzirea globala în cazul Revoluției Industriale. Dar e greu să te duci la 1850 să vezi cum trăiau oamenii de rând atunci, ce probleme aveau și dacă chiar le-am rezolvat cu mașina de țesut, fiindcă istoria consemnează cel mai puțin problemele și trăirile omului de rând. Tot în zilele astea sunt în contemplarea ideii de „mortul e de vina” ca esență a stalinismului, forma cea mai sinistra a acelui „greater good” promis, dar care produce efectele fix pe dos și nu prin haosul produs de mase, ci într-un mod cât se poate de controlat. Comunismul la noi, care promitea eliberarea omului de sub jugul burghez, l-a transformat intr-un sclav care avea „libertatea” de a munci pentru o chestie abstractă. Bineînțeles, mortul e de vina și astăzi, când statele ne iau cu forța jumătate din venituri plus TVA, etc., însă nu pot fi trase la răspundere pentru calitatea serviciilor oferite, în Constituție avem dreptul la „sănătate”, „educație”, dar cu greu administrația vorbește de vreo metrica de calitate a serviciilor, totul este cum se poate. Asemeni unei dictaturi, instituțiile publice atrag acel tip de om pe care l-am descris incult, narcisist să fie ușor manipulat. Cu bugete asigurate, dar fără să dea socoteală pentru deciziile luate în fața pieței libere, oamenii ăștia trăiesc într-o realitate paralela cu economia de piață pe care o parazitează. Fac prezentări cu realizările lor pe care nu le umbrește nimic. Un profesor va poate tine o prelegere despre cât de multe face el pentru copii, dar dacă copilul are rezultate proaste, nu ia BAC-ul și după 12 clase este analfabet funcțional, știți dvs., e vina „mortului”. Câți profesori, bugetari au fost concediați pe motive de performanta? Dacă dai cu mașina într-o groapă, e vina ta că nu te uiți pe unde mergi. Această formă de dictatură este peste tot în lume unde există state, evident, nu în toate țările e la fel, și pentru mine, cât de „accountable” e administrația în fața cetățeanului e un criteriu a stabili cât de civilizat e acel stat. Dar acel stat are un sâmbure mai mic sau mai mare de dictatura în el. Chestia asta cu „mortul e de vina” se poate extinde cât se poate de democratic, în definitiv la felul în care votăm, deși aici mi se pare o capcană imensa. Votăm unul sau altul dintre partide, e vina noastră. Dar oare e așa? Există diferențe între formațiunile politice, sau toate atrag și promovează în poziții de vârf cam același tip de individ pe care îl descrieți și dvs., cu mențiunea că nu numai în politică se întâmplă, ci chiar și în știință, cultură, corporații etc.? Demult, le spuneam prietenilor că ne plângem de metehnele politicienilor că mint, manipulează, dar în corporații aceste lucruri sunt privite cu un oarecare respect, gen „soft skills” sau abilități manageriale. Am văzut de multe ori admirație în ochii subalternilor când șeful „o dădea politic”, deși toți știau că minte, omite etc. Poate părea că mă contrazic, dar și corporațiile au găsit modalități de a scurtcircuita responsabilitatea în fața pieței libere, dar nu o să intru în detalii.

Închei prin a spune ca poate chiar e vina mortului. Parcă suntem prea ușor de atras de psihopatul care ajunge în vârf și care ne promite acel „greater good”,(bine mai mare)  fiindcă în definitiv despre asta e vorba, m-am ferit să pun totul în termeni clinici. În teorie, psihopatii exercită un șarm de multe ori irezistibil pentru cei mai slabi de înger. Siguranța de sine, narcisismul, aroganța, opulența materială, intelectuală, fizică, culturală, toate acestea ne atrag. Succesul, expunerea publică, „șelf promotion”, sunt astăzi atribute valorizate pe scară largă, în special de social media. Greu să lupți, în termeni democratici, cu masele care sunt atrase de cei care au învățat, de dragul succesului la public, să mimeze empatia, afectivitatea, combinate cu succesul, bogăția, deși e clar că aceste lucruri se resping unele pe altele, nu ai cum să fii și bogat și empatic. Abia când e prea târziu vezi fața reală a individului: după ce „s-a urcat pe tine”, după ce îl votezi, după ce accepți să lucrezi pentru el, te căsătorești cu el etc. și, ce e cu adevărat trist, e că nu ne învățăm minte. Ba mai mult, după ce luăm țeapă cu unii, în loc să înțelegem care e problema noastră, persistam în greșeală, daca nu cumva căutăm alții încă și mai mult. ,,Nu sunt prea deștept, dar când mă uit în jur, parcă prind curaj”, (Ion Creanga). Putem lupta cu prostia printr-o educație solidă, bazată pe știința reală, nicidecum inventată, așa cum se încearcă astăzi politizarea științei în școlile occidentale printr-o propagandă susținută subtil, care „modelează” spiritele în funcție de corectitudinea politică.

 Nu doar în România există prostie

Ci și în alte democrații consolidate și având tradiții de secole și chiar mii de ani. Problema este că la noi  s-a cronicizat, iar astăzi încep să apară și niște metastaze în societate…unii candidați la președinție”.

Din păcate, întâiul nostru dregător de țară (administratorul României) nu a reușit să creeze o Românie educată așa cum a promis acum mulți ani și, între timp, „gându-l poartă zeci de veacuri înainte”, la poziții mai înalte de la vârful alianțelor occidentale. Atunci când nu-ți iubești propriul popor, când nu reușești să îți protejezi propriul popor de prostie și când îi pui bețe-n roate prin încurajarea corupției timp zeci de ani, cum ai putea să protejezi mult mai multe popoare de alte pericole și cum ai reuși să aperi valorile lumii occidentale prin cea mai înaltă poziție la vârful NATO?

Se pare că la români prostia este ciclică, pe când la alte popoare mult mai educate este liniară, așadar, trebuie umblat la setările acestui popor, la reglajul moral fin, pentru că eu cred că prostia apare datorita lipsei moralității. Chiar dacă zece milioane de ,,bogdaproști” susțin o prostie, tot ea rămâne. Ca și licheaua, prostia e o persoană care nu călătorește singură, căutând să fie însoțită de câte cineva. Culmea  e comportamentul de neam prost din prostie enciclopedică. Or, neamul prost din ei se uită cu îngâmfare la toți cei care nu le împărtășesc opiniile lor fehrmeee și poveștile proaste. Din nefericire, trebuie să recunoaștem că ,,flagelul”este un dat de la natură. De-aici și opinia că la noi sub fiecare bolovan se ascunde o comoară de prostie. De-aici, probabil, se declanșează, năprasnic, ghinionul românesc. Prostia nu are unitate de măsură. Nu poate fi chiar un’dat’natural; o trăsătură (o „zestre”) a mediului din care provin proștii cu vocație. Culmea prostiei – să rămână așa, mult mai complexă decât ofensa. Nemuritoare și imortală!

Al dumneavoastră, același,

 Prof .Ioan Romeo Mânzală

Articolul  următor este despre politicianul narcisist și văd acum, în preajma alegerilor, acei politicieni care dau dovadă de  incultură, idioțenie, narcisism,prostie etc….