Pe 30 aprilie, de Ziua Internațională a Jazz-ului, muzicieni din toată lumea sărbătoresc cântând. Și în București mai mulți muzicieni s-au alăturat acestui maraton muzical.

n noiembrie 2011, UNESCO a proclamat oficial ziua de 30 Aprilie, ca fiind Ziua Internaţională a Jazz-ului, cu scopul de a evidenţia rolul diplomatic al jazz-ului, de a uni oamenii şi de a promova înclinaţiile culturale din toate colţurile lumii. Cu această ocazie, pe întregul glob, toată lumea cântă jazz.

„Jazzul nu are o definiție. Pentru a înțelege jazzul, trebuie să îi simți pulsul, să te pierzi în sunetele lui și să îl lași să-ți inunde sufletul. Este cea mai democratică formă de muzică: a preluat sunetele, mișcările și ritmurile oricărei forme de muzică din toate țările în care a călătorit” spune compozitorul și cântărețul Shankar Mahadevan.

De unde vine jazz-ul?

Jazz-ul a apărut într-un moment în care automobilele, avioanele, radioul, tehnologia în general, erau preocuparea omului modern, omului de sfârşit de secol XIX.

În acest context, noul limbaj muzical a reprezentat o revoluţie iniţiată de oamenii de culoare din Statele Unite ale Americii, dornici să interpreteze muzica instrumentală şi vocală pe înţelesul tuturor. O muzică colorată şi viguroasă, despre ai cărei interpreţi se spunea că “trăiau simultan actul creaţiei şi al expresiei”. A existat un moment, după al doilea război mondial, când s-a încercat excluderea emoţiei şi înlocuirea ei cu tehnica modernă. Succesul nu a fost cel aşteptat, iar numărul ascultătorilor de jazz a scăzut.

Apărut pe plantaţiile de bumbac din Virginia, în desişurile de papură ale Louisianei, în porturile de pe Mississippi, dar şi în cafenelele şi barurile din New Orleans, unii muzicologi i-au găsit rădăcinile în cultura africană din Senegal, Guineea, Congo sau în în “producţiile de taraf” europene.

Un lucru este însă cert: decenii în şir, munca, dansul şi muzica au fost singurele “averi” ale negrilor sclavi pe plantaţii.

Sclavagismul avea să fie abolit în Statele Unite ale Americii în 1865.

Unul dintre cele mai cunoscute cântece de plantaţie (plantation song) din perioada sclavagismului este Carry me back to old Virginia, expresie a nostalgiei negrilor duşi de acasă de corăbiile englezeşti, olandeze, spaniole şi suedeze.

Instrumentele de acompaniat au apărut după războiul civil încheiat în 1860 şi pe care negrii au putut să le cumpere la preţuri mici. Era vorba, în general de instrumente de suflat, obţinute de la fanfarele militare destrămate după război. Influenţa trompetelor, tromboanelor, tubelor, clarinetului şi percuţiei a dus la un ritm nou.

În 1871, Universitatea Fisk din Nashvill – singura instituţie de învăţământ superior care accepta studenţi de culoare – a organizat un turneu de concerte cu o orchestră de negrii. Publicul a fost impresionat de cântecele spirituale şi foarte repede ele au ajuns pe buzele publicului american al sfârşitului de secol. Încă nu se putea vorbi despre jazz.

Începuturile jazz-ului şi ieşirea lui în lume

Povestea jazz-ului continuă undeva în primii ani ai secolului al XX-lea, când Charles Lyel, venit la New York, a auzit o muzică “deosebită de aceea din restul Statelor Unite ale Americii şi din lumea întreagă”, cu viori, basuri şi banjouri. Toate instrumentele de jazz, tehnica lor şi integrarea lor în ansamblu îşi au originea în New Orleans, acolo unde au apărut şi pionierii bateriei de jazz. De la ei au rămas primele înregistrări, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial.

O dată importantă în istoria jazz-ului este 26 februarie 1917, când într-un studio rudimentar din New York s-a fixat în ceara cilindrilor de fonograf, primul document sonor cu muzică de jazz.

După intrarea Americii în război, New Orleans-ul a fost transformat în port militar, localurile s-au închis, iar muzicanţii de culoare au plecat, creând centre şi stiluri noi.

La Chicago, în al treilea deceniu, jazz-ul trece într-o nouă perioadă, localurile de noapte se transformă în “laboratoare de iluzii”, iar discurile cu această muzică sunt etichetate drept “imprimări rasiale” ale căror vânzări erau permise doar în cartierele locuite de oameni de culoare. Este ceea ce se cheamă “perioada Chicago” a jazz-ului, reprezentată de legendarul Bix Beiderbecke, trompetist şi pianist.

Numărul plăcilor de gramofon vândute în Statele Unite, în anul 1926, de exemplu, a depăşit 150 de milioane, iar publicitatea a dus şi ea la răspândirea acestui stil – era pretutindeni. Acum şi albii cântau jazz, deşi fără pasiunea şi fantezia negrilor, la care trebuia să te întorci pentru a descoperi diferenţele.

Perioada post-belică, cu relaxarea şi dorinţa de viaţă de după război, a născut music-show business-ul, o mare afacere influenţată de muzica de jazz.

Adus cumva la stadiul de afacere, jazz-ul şi-a pierdut din integritatea primară, adaptându-se cerinţelor de piaţă.

Louis Armstrong (primul classic al jazz-ului), Billie Holiday, Ella Fitzgerald reuşeau să cânte durerea, umulinţele indurate încă de mulţi dintre americanii de culoare./stiri.tvr.ro